Depresia post partum


N.B.: post partum adică după naștere. Îi voi spune și DPP în continuare.

Adică șarpele ăla care apare o dată cu copilul, șarpe care sălășluiește fix în ceafa proaspetei și presupusei fericitei mame, sau mai bine zis, în ceafa proaspătului și presupusului părinte. Nu cred să scape cineva de asta, aș îndrăzni să spun că și la o a doua sau a treia sarcină tot apare șarpele. Din fericire însă suntem diferiți și la fel și depresiile noastre. Ceea ce-și propune însă următorul articol e o mică descriere, un mic ghid explicativ, dacă vreți, pe care desigur nu-l vor înțelege decât cei și cele care au trecut prin asta. Sper totuși că niște ochi vor fi aruncați peste articol și niște lucruri vor fi lămurite.

I se mai spune și „baby blues” și apare încă din primele ore de la naștere. Sub diversitatea speciei umane, acest tip de depresie are variate simptome: plâns isteric aparent fără motiv, stări de anxietate duse la extrem, atacuri de panică, sentimente de umilință, respingere și inutilitate, oboseală acută și insomnii, pierderea poftei de mâncare și-n general a poftei de viață, iritabilitate și labilitate afectivă, sentimente de vinovăție față de propria persoană sau frustrări manifestate față de cei din jur, care par a avea toți câte un ghimpe ascuțit împotriva persoanei afectate.

Există și o cauză cât se poate de concretă, care ține de schimbările hormonale absolut inerente de după naștere, dar ce te faci când îl apucă pe tată?! Să i se fi schimbat și lui nivelurile de estrogen și progesteron atât de brusc încât să izbucnească în plâns isteric o dată la fiecare două minute 🙂 ? În cazul taților e vorba fie de un istoric patologic mai mult sau mai puțin dezvoltat în acest sens, fie e pur și simplu… teamă. Pentru că nu-i ușor lucru să fi responsabil pentru o altă viață. Teamă de necunoscut, de responsabilitate, nesiguranță în forțele proprii, poate și influența stării nu tocmai ok a mamei, oboseală și-un urlător mic (sau mai mulți) și poți s-o iei razna în orice moment.

Și iată că la finalul fiecărui text de acest gen (sau a unei discuții, for that matter), îmi dau seama cât de încurajați se simt cei din jurul meu atunci când vine vorba de făcut copii :). Sigur, se poate să am o predilecție spre partea goală a paharului, un talent nativ sau ceva asemănător. Fie, dracul nu e chiar atât de negru, dar sunt niște realități pe drumul ăsta frumos care trebuie spuse și mai ales recunoscute (și) de către cei mai puțin implicați, tocmai pentru a putea veni în ajutor.

În funcție de gravitatea situației și de factorii de influență din jur, DPP-ul poate dura de la câteva luni la câțiva ani. Ca să rămână la stadiul de căteva luni e nevoie de comunicare și nițică răbdare. N-ar strica și niște ajutor extern, de preferat din partea cuiva mai puțin implicat. Bunicuțele bine intenționate care-i spun mamei că nu are cum să-și alăpteze copilul, fix după ce i-au pupat apăsat acestuia mâna stângă, pot sta deoparte. La fel și mămicuțele isterice super experimentate de pe forumuri bloguri Facebook (Doamne, ce-o mai urma după, Tinder???!).

Am scris articolul ăsta dintr-o suflare, la mai bine de 6 ani de copii. Și cred că e prima oară când o spun, poate pentru că de abia acum realizez, când văd cât de ușor mi-a fost să scriu aceste rânduri, că am trecut la rândul meu prin asta.

shutterstock_127757138

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s