Panica vine la pachet cu primul copil


Un fapt universal valabil, incontestabil de adevarat, de cand e lumea si pana cand s-o termina ea. Cata cerneala, virtuala sau nu, a curs pe acest subiect, n-am fire de par pe cap sa le numar! Si cata va mai curge… In acelasi timp insa, niciodata nu poti epuiza subiectul, nu e niciodata de ajuns si nici destul si nici prea mult.

Nota bene

Nu vorbim de boala, nu, nu vorbim de acea panica. Nu vorbim de extreme, desi cred ca viata ni se imparte in alb si negru, minciuna si adevar, prin urmare imi plac putin extremele; dar de data asta nu. Vorbim de panica aceea, cealalta, care apare o data cu copilul (musai primul), panica, frica, terifianta frica a parintilor ca cel mic va pati ceva. Inca din prima lui secunda de viata, inca din viata intraunterina. Si mai apoi, in cea extrauterina, in primele minute de tinut in brate cand ii verifici pulsul si respiratia din secunda in secunda. Si-i numeri minutele si orele de somn, la fel de des precum ii numeri scutecele pline de caca. Si esti in stare sa mergi pana la capatul lumii doar ca sa gasesti cel mai bun doctor care-ti va spune (alaturi de ceilalti 10 pe care deja i-ai intrebat), ca odorul este complet, complex si perfect. Panica de parenting.🙂

Cat de buna e panica?

Better safe than sorry, they say. E buna up to some extend; dar daca pornim de la dex, adica plecand din start de la principiul ca panica e ceva rau… atunci e de preferat sa nu existe, e de evitat, ajungi la psiho-pupu daca e, si vai, esti nebun de legat daca ajungi la psiholog, nu-i asa? Dar e fireasca si vine oricum, si de fapt aici vroiam sa ajung. Nu esti parinte, daca nu te gandesti macar o clipa ce se intampla sau ce se poate intampla cu copilul tau. Si nu stiu niciun parinte care sa nu se fi intrebat macar o data in viata lui daca totul este in regula cu copilul lui, acum si din toate punctele de vedere.

Panica primului copil

Eu m-am trezit cu doi copii deodata, si altul n-am mai avut curaj sa fac🙂, asadar nu stiu exact cum e atunci cand apare pe lume cel de-al doilea copil. Cred totusi ca in cazul meu ar fi la fel (dar eu sunt o deosebita, doar ma stiti), cam ca si cu dragostea. Dragostea nu dispare, nu se divide, creste exponential cu numarul de copii pe care-i ai. Asa cred ca este si cu panica. Dar in acelasi timp, in cazul celui de-al doilea copil, se spune ca esti deja trecut prin apa. Multe dintre temerile de inceput dispar. Asadar, relax: panica nu doar ca vine fara sa ai ceva de spus in aceasta privinta, dar vine si in cazul celui de-al doilea copil, doar ca este o idee mai mica. Viitorul suna bine.🙂

Tipuri de panici

Astea clar depind de fiecare in parte si difera de la persoana la persoana, la fel ca gradul lor de intensitate. Panica d eparenting e ca o platforma/umbrela care cuprinde muuulte si angoasante panici. Eu am avut doua mari si late, care cred ca-s cele mai des intalnite si anume: teama de a nu se sufoca/muri in somn si teama de a nu se ineca cu ceva. Prima, nejustificata total, sau cel putin nu la nivel constient, dar chiar si asa hunii au dormit in primul an de zile cam in ce pozitie am vrut eu. Adica nu pe burta, desi parea ca-si doresc atsa. Abia dupa ce m-am convins ca-si pot controla corpul aproape in totalitate (mai putin sfincterele), i-am lasat sa doarma si altfel decat pe spate sau pe lateral. Cea de a doua teama, aceea de a nu se ineca cu ceva, e oarecum justificata. Nepotul meu a inghitit o moneda cand avea 3 ani (totul e bine, din fericire), Robi s-a inecat cu o bomboana pe la 4 ani si doar o minune a facut sa nu moara. Dar chiar si asa, cand am inceput diversificarea, i-am hranit mult timp, foarte mult timp, cu mancare pasata. Pasata bine, mixata si remixata pana se transforma intr-un soi de lichid mai gros. Sigur ca n-a fost bine, sigur ca trebuia altfel, sigur ca acum as face altfel, dar cine o face ca mine, ca mine sa pateasca: hunii si acum la 6 ani, prefera mancarea moale si sunt extrem de comozi in aceasta privinta. De asta spun, ca sa nu faceti ca mine, macar o data sa incercati si altfel.

Vina, bat-o vina

Si-ar mai fi o panica mare, care mi se pare si ea foarte universal valabila: panica de a fi un parinte rau. Cu foscus pe mame, ca femeile din fire-s mai panicoase si mai sensibile decat barbatii.🙂

Well, asta-i un capitol inca neterminat pentru mine. Se scrie as we speak. N-am invins limita asta inca, nici nu vad viitorul apropiat in care o s-o inving. Si ea-i normala si oarecum data, mi se pare ca nu-i parinte normal ala care nu se indoieste de calitatile lui de parinte. Si cum spuneam mai sus, tot calea de mijloc e cea mai buna si in acest caz. Si-o confirmare buna la vremea ei, din partea altora care au patit ca tine.🙂

Haideti cu panicile si miturile si haideti sa le demontam pe rand, copiii nostri merita niste parinti (mai) relaxati!

Sursa foto: aici 

PS: ideea articolului mi-a venit pe balconul de la job, la o tigara, intre fete. Una mama cu acte in regula (je), plus alte doua, ‘copii’ cu mame cu acte in regula. Si ne miram ca proastele despre ce-o mai fi si cu panica asta exagerata a parintilor. Iata ce-i.

keep calm and don t panic

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s