“Acum nu mă gândesc la ea decât uneori. Și-atât. Mă gândesc la mine.”


Am citit acum cateva zile articolul asta. Recunosc ca titlul m-a atras, continutul lui nu mi-a spus mare lucru. Sau ma rog, nu l-am inteles eu poate cum ar trebui, intrucat nu stiu cum poate o mama sa inceapa, la un moment dat, sa nu se mai gandeasca la copilul ei – da, cam asta e tot ce mi-a ramas din articol si pana la urma cred ca asta era ‘esenta’ lui.

Poate n-am ajuns inca in punctul ala, desi cred ca niciodata nu voi putea sa nu ma gandesc zilnic, fie si pentru cateva clipe, la copiii mei. Chiar daca ei vor fi mari atunci si poate la randul lor parinti. Sunt o parte din mine de cand i-am nascut, ba chiar de cateva luni inainte, deci chiar nu vad cum. Ca si cand as putea sa ma lipsesc de o mana sau sa ma opresc din respirat din cand in cand.

Ce (mai) spune doamna in articol, ca un fel de scuza ca nu se gandeste la copil cred, ca trebuie sa se gandeasca la ea, ca desi are un copil, nu inseamna ca totul se rezuma la acesta si nu inseamna ca, din momentul in care copilul a intrat in viata ei, cele doua vieti devin una si acelasi lucru:

 “Când ai un copil, uiți de tine. Te privești în oglindă și nu te mai recunoști. Uiți că ești femeie.”

“Nu trebuie să te definești prin copilul tău.”

Cu astea doua sunt perfect de acord. Poate asa e si nu ar trebui sa fie asa. Dar tot nu inteleg cum e sa nu te gandesti la el, la copil, doar pentru ca tu nu vrei/poti sa uiti ca esti femeie si pentru ca trebuie sa te gandesti si la tine. Nu stiu ce are sula cu prefectura, zau.

De cand ma stiu, toata viata mea am purtat numai pantaloni. De preferat negri, sau cel mult gri, evazati sau largi. Rareori blugi, si aia negri musai, cand era cazul. On top (da, era ceva si acolo), bluze negre, gri, nimic care sa iasa in evidenta. Asa ma simteam eu bine, nici la nunti nu purtam rochie. Apoi a murit mama si timp de un an de zile m-am imbracat numai in negru. Pana si hainele de casa erau negre. A fost ca un test pentru mine, am incercat sa vad daca pot si daca rezist. Am rezistat, dar de atunci urasc negrul in mai toate formele lui. Si ma iubesc din ce in ce mai mult pe mine. Si garderoba mea si-a schimbat de atunci, definitiv, irevocabil si in totalitate, infatisarea. Culori vii, haine pestrite, mai socante sau nu, si muuulte rochite si fuste. Cele mai multe scurte. Multe cu buline. Multe tocuri si genti. Farduri. Accesorii. Imi place, daca reinventare se cheama etapa asta, apai o sa ma reinventez continuu de acum inainte pana oi muri. Ma respect si ma iubesc, am grija de mine. Toate astea cu 2 copii de 5 ani la care ma gandesc zilnic, fara ma simt o secunda inferioara, urata, depresiva. Fara sa simt ca am uitat de mine in vreun fel.

In continuare vreau sa cred ca de fapt articolul e unul din ala ciudat, ca o opera de arta abstracta, apartinand unui artist in trend pe care eu nu-l inteleg, si ca doamna cu pricina, de fapt nu se referea la copilul ei, atunci cand spunea ca nu se mai gandeste la el.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s