2 ani de colectivitate


Pe 17 martie 2012 s-au implinit doi ani de cand hunii merg la cresa. Inca merg la cresa, desi au 3 ani si 5 luni. Din toamna, adica de la 4 ani, vor merge la gradinita.

Marcarea acestor 2 ani de colectivitate inseamna pentru mine un moment pe care nu vreau sa-l ratez si pe care-l consider demn de mentionat in Jurnalul hunilor. Ma ajuta pe mine sa-mi lamuresc niste lucruri, cine stie cum si cand asta imi va fi de folos pe viitor. Si sper sa ii ajute si pe altii, sa ofere raspunsuri la niste intrebari.

Aveau 1 an si 6 luni cand am hotarat sa incepem. Mai devreme cu 6 luni ca eu sa reiau job-ul, am zis sa o luam treptat cu toatele, sa ii pot duce eu pana se obisnuiesc, sa se acomodeze cu bolile de debut pana incep eu. A fost buna ideea, in sensul de adaptat in mediu nou, cu persoane noi si departe de mama si de acasa. Putin ireala :),  insa daca ne gandim la boli, inca ne luptam cu ele, desigur ca la un nivel mai bland, dar inca tragem ponoase. Crestem, face parte din mersul firesc, chiar daca nu e usor, dar m-am impacat cu ideea.

Dupa doi ani nu am gasit raspunsul la o singura intrebare. Cea mai cea intrebare: a fost bine ca i-am dus asa de mici? Sau ar fi trebuit sa mai astept macar pana la 2 ani? Mai mult n-ar fi fost posibil, sub nicio forma oricum. Cum spuneam, nu stiu. Debutul timpuriu in colectivitate a adus cu sine si avantaje si dezavantaje. Cel mai mare rau este cel care vorbeste despre boli. Cu siguranta ca am fi avut parte de ele si la 2 ani, si la 3 ani, si la 4 ani, daca am fi hotarat sa incepem atunci. Dar la un alt nivel si cu niste huni care puteau macar sa-mi spuna ce ii doare. Am fi prevenit poate multe probleme. E un aspect deosebit de important, am avut noroc ca am scapat relativ usor, dar cred ca inca nu se vad consecintele.😦

De adaptat s-au adaptat usor. Poate insa iar am avut noroc. Noroc ca au fost amandoi si s-au alinat unul pe altul. Nu s-au simtit singuri. Noroc ca au avut o educatoare care este OM. E deja stiut cat de important e pentru copilul proaspat intrat in colectivitate acea persoana de care sa se agate, cu care sa rezoneze, la care sa se intoarca in lipsa mamei sau de fiecare data cand are nevoie de alinare. Noi am avut noroc de o astfel de persoana. Mai mult decat atat, la 6 luni de colectivitate, cand au trecut de la grupa sugarilor la cea a toddlerilor, doamna respectiva s-a mutat si ea la aceeasi grupa. Coincidenta, desgiur, nu a venit dupa noi, dar a venit la fix. Este singura (inca, dupa 2 ani) care ii poate deosebi si care le stie toate preferintele hunilor. Chapeau, madame!

Ce ne-a adus bun colectivitatea?

Au invatat sa stea singuri departe de mine si de acasa o buna perioada de timp. Clar asta nu s-ar fi intamplat daca ii tineam acasa cu o bona sau cu bunicul, unul singur disponibil cand aveau ei 1 an si 6 luni. S-ar fi intamplat mai tarziu, si mai greu, tind eu sa cred. Si zic ca e de bine, intrucat serviciul meu ma tine departe de casa si de huni cele mai multe ore ale zilei luminate. Deci bila alba, vrand-nevrand.

Au invatat sa manance singuri. Sa se dezbrace/imbrace singuri. Sa faca la olita – m-am chinuit temeinic sa-i invat si eu acasa, nu la 1 an si 6 luni, ci incepand de pe la 2 ani si-un pic. N-a mers, dar la cresa ceva rotite s-au invartit mai bine in directia potrivita si s-a rezolvat si asta. Deh, turma…🙂

Au invatat sa fie independenti, una peste alta. Ar fi invatat si daca ar fi stat acasa pana la 4 ani, dar iarasi spun, mult mai greu. Stiu destule exemple care sustin asta. Nu stiu insa cat de mult conteaza momentul in care se simt/sunt (mai) independenti, daca conteaza sa fie mai devreme sau nu. Pentru noi a contat, avand in vedere contextul.

Au prins si bad habbits, sa le spunem asa, au invatat sa scuipe, sa muste, sa se bata. Am trecut peste, sunt sigura oricum ca la un moment dat le-ar fi facut pe toate si fara colectivitate timpurie. E o etapa fireasca de care nu cred sa fi scapat cineva.

Au invatat cum e cu televizorul si cu desenele animate. Asta e o maaare bila neagra. Inca n-am reusit sa ii dezvat de televizor, ma multumesc insa ca merge undeva in fundal si nu ii mai acorda atata atentie, cel putin acasa. Asta insa se putea rezolva, daca nu alegeam sistemul de stat. Cele mai multe dintre gradinitele particulare nu au TV in camera de zi in care sta copilul. Dar ele au grupe mici si vreo 4-5 persoane care ii ingrijesc pe tura. 90% din cele de stat au extrem de multi copii pe metru patrat, si TV, in lipsa de personal. Nu ca asta ar fi o scuza, totusi, dar e de ajutor. Nu-mi permit financiar o particulara, mai ales pentru doi.

In materie de activitati, sa le spunem educative, mai mult de cateva cantecele n-au invatat la cresa. Acasa au invatat sa construiasca, sa asocieze, sa numere, sa faca puzzle, sa decupeze, sa lipeasca, sa deseneze, sa picteze, au invatat forme, culori, cifre si cateva litere. In joaca si de placere. Si a mea si a lor. La acest capitol insa nu sufar prea mult, ba chiar ma bucur. Ma bucur ca a fost asa, si-au putut sa le invete pe toate cu mine. Ca au ajuns la un anumit nivel, cu mine. Acel nivel cerut in mai toate gradinitele de stat, la grupa mica. I-am privat astfel de multe etichetari, de multe bile/stelute negre, de o atitudine total necorespunzatoarea si nefireasca, fata de un copil de 3 ani. La noi, in gradinitele de stat, un copil de trei ani trebuie sa stie foarte multe si sa se comportate foarte aproape de comportamentul unui adult. Acel copil de 3 ani, taman rupt de mediul in care a trait pana atunci, taman despartit de mama, departe de acasa si laolalta cu alti copii in aceeasi situatie, la primul contact cu colectivitatea, ei bine acel copil trebuie sa se comporte exemplar. Trebuie sa faca diferenta intre cald si frig, noapte si zi, sa stie culori si forme, sa faca fise complicate si chiar teme, sa stie musai a desena in contur si sa recite papagaliceste poezii si cantecele. Daca nu le face, totusi sa stea cuminte la masuta. Sa stea intr-un loc, asa cum i se spune, asta e musai. Musai si sa stie a folosi singur toaleta, caci deh, daca nu, cine se coboara pana acolo incat sa-l stearga pe el la cur? Musai sa nu faca probleme la masa si la somn. Si daca cumva i se face dor de mama, sa nu planga! Sau o face aproape in toate cazurile, neconsolat. Musai sa le faca treaba mai usoara educatoarelor. O spun tot din experienta celor apropiati mie.😦

Asadar ma bucur ca asa s-au aliniat planetele si am ramas la cresa pana la 4 ani. La fel de tare pe cat ma bucur ca am avut prin preajma OAMENI. Una peste alta, colectivitatea nu a fost pentru noi un prag dureros de trecut. Am suferit enorm la trecerea in aceasta noua etapa, cred ca mai mult eu decat ei.  Si a fost bine. Este bine.

Peste numai cateva luni, ne luam ramas bun si intram intr-o noua etapa. Ma incearca sentimente de nostalgie. O sa-mi fie dor. O sa mergem in vizita. Sper din tot sufletul sa ne insoteasca norocul si la gradinita si sa urmeze o etapa si mai frumoasa.

Mi-ar placea sa aflu din experientele voastre in ale gradinitei/colectivitatii. Cum e bine, cum e mai bine, de ce asa si nu altfel. Sunteti cu mine?  

PS: pe final va recomand un articol genial, cred ca o sa revin putin si eu pe aceasta tema. Aici, la Dollo.

8 thoughts on “2 ani de colectivitate

    • emotionata, ingrijorata, mai multe la un loc. si simt cat de mult o sa-mi lipseasca perioada asta si cresa in sine… cam inexplicabil.

  1. buna. am descoperit recent blogul tau si cum baietii tai sunt apropiati ca varsta de al meu o sa ii mai trec pragul. Pot sa iti impartasesc din experienta noastra de gradinita.

    Tudor a inceput gradinita la 3 ani si doua saptamani. Desi am avut mari emotii legate de tot ce insemna colectivitate, masa, somn, educatoare, facut cele necesare singur la baie, totul a decurs bine. Nu a plans deloc, tot timpul vrea sa mearga la gradi si sa se joace cu copiii. Avem noroc de o educatoare cu experienta si care a stiut sa aseze lucrurile cum nu se poate mai bine. Pana la urma cred ca e foarte important acest aspect.

    Oricum am vazut ca copiii care au fost la cresa inainte s-au adaptat foarte bine la gradi si cu racelile au scapat mai usor decat Tudor care e in primul an de colectivitate. De invatat, nu pot sa spun ca a invatat foarte multe in plus, culorile, formele le stia, cifrele tot invatam la ele si inca nu le stim. Poezii si altele pe de rost nu le poate zice, ca stalceste inca foarte multe cuvinte.

    Cam atat pot sa iti spun despre experienta noastra cu gradinita.

    Ana

    • ana, multumesc de vizita, te mai astept in casuta noastra!
      si multumesc ca ai impartasit din experienta ta cu noi, sper sa ne ajute!
      si eu cred ca oamenii pe care ii vor intalni acolo e printre cele mai importante lucruri, mi-as dori sa avem noroc si in acest sens.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s