De ce-mi place sa fiu un parinte Playful (I)


Puteti sa ziceti ca am facut o obsesie pentru cartea asta (poate chiar asa e), puteti sa ziceti ca ma transform, vrand-nevrand in promotorul ei sau al autorului (asta chiar nu e asa), puteti sa spuneti ca n-am nimic de castigat (au contraire, e un castig imens), puteti sa credeti ca it’s all about marketing&advertising, dar tot nu ma voi abtine in a posta, cand si cand, cateva randuri intelepte tare, randuri care imi atrag sau mi-au atras atentia, din cele aproximativ 150 de pagini citite din Playful Parenting.

“Play is children’s main way of communicating. To stop a child from playing is like stopping an adult from talking and thinking. To control every minute of their play is like controlling every word someone says. But to leave children all alone in their play all the time, every day, is like spending the day with other adults and never talking to them.”

O sa spuneti, poate, cum imi spune cineva de-l stiu eu: “Bine-bine, dar cum adica eu nu-i las sa se joace?” Exemplul de mai sus se potriveste la fix cu situatia in care un copil (sau doi sau trei) se joaca zgomotos (asa cum se joaca toti copiii de altfel), la ore nu tocmai potrivite (potrivite pentru cine? pentru noi, parintii obositi si stresati dupa o zi lunga la serviciu? Sau pentru vecinul care adoarme o data cu gainile? Care e timpul potrivit de joaca pentru copii?), intr-un mod nu tocmai adecvat (adica tranteste toate tacamurile din casa pe gresia din bucatarie, de la o distanta considerabila, suficient de mare incat zgomotul produs, mult asteptat, sursa lor de fun, sa fie pe masura), situatie in care adultul ii spune sa lase tacamurile, sa se joace mai incet, sa se joace in camera lui, sa stea linistit, ca e seara, etc etc etc. Adultul nu-i spune nimic cu rautate, poate nici nu tipa (hopefully!), dar mesajul transmis cu toate bunele intentii este de fapt acesta: nu te mai juca, nu mai vorbi, nu mai invata, stai asa si fa doar ce-ti spun altii sa faci! Nu incerca sa descoperi lucruri noi, nu pleca la drum cu un minim de incredere in tine ca poti face in viata lucruri noi, mari, pe cont propriu. Ei, daca privim din unghiul asta, parca imaginea nu mai e asa de plina de bune intentii, nu?

Sunt lucruri de un bun simt evident, pe care ma chinui tare sa le intiparesc in mintea celor ce au grija de huni in lipsa mea. Intampin mari greutati, din pacate:(. Incerc sa schimb mentalitati si opinii, intiparite adanc, inca din copilaria demult uitata a adultului din prezent, copilarie cu propriile ei angoase si lipsuri, ce se cer acum transferate asupra hunilor mei, din nefericire…

Pentru cine nu stie, am mai vorbit despre acest util instrument aici. O sa revin asupra subiectului, mi se pare asa de frumos si simplu explicat, atata lumina (imi) ofera cartea asta, incat e pacat sa nu impartasesc cu altii, fie si macar pe bucatele.

Sursa pozei: aici.

6 thoughts on “De ce-mi place sa fiu un parinte Playful (I)

  1. imi place, imi place, imi place ce ai scris si la cum ma cunosc, voi ramane cu aceste randuri in gand mult timp de acum incolo. Ma bucur si eu ca m-ai descoperit pentru ca astfel am ajuns pe blogul tau.

    te pup, Codruta de pe Nasturelul fermecat

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s