Totuna, ma intorc acasa


Am gasit poezia asta aici. Nu stiu cine a scris-o, dar e tare frumoasa… imi aduce aminte de casa bunicii mele din partea mamei. Imi aduce aminte de copilarie, de verile petrecute acolo si de culesul viei. Imi aduce aminte de supararea cu care plecam din oras ca sa raman acolo, caci nu vroiam sub nicio forma, si de supararea, aceeasi, si totusi alta, cu care plecam de acolo spre oras la fiecare sfarsit de vacanta. Imi aduce aminte de serile cu cantec de greieri si oracait de broaste. Imi aduce aminte de bunica si de catelul ei. Imi aduce aminte de mama. Nici bunica, nici catelul, si nici mama nu mai sunt printre noi. A ramas doar casa, relativ pustie, dar primitoare de fiecare data cand ii calc pragul.

“Din cand in cand mai vin pe-acasa

In satul meu, in satul drag,

Pe tata nu-l mai vad in curte

Si mama nu mai iese-n prag.

In poarta-atarna o crenguta,

Un semn ca-acasa nimeni nu-i…

Deschid cuprins de nostalgie

Si intru… in ograda cui?

E casa noastra parinteasca,

O casa fara de stapan,

Parintii au plecat departe…

Si niciodata nu mai vin.

Doar nucul cel sadit de tata

Si-al nostru caine gospodar

Ma-ntampina si ma intreaba:

<De ce ne vii atat de rar?>

Ma uit la casa coscovita,

La strachina ce s-a uscat,

La bietul caine, care plange,

Ca apa nimeni nu i-a dat…

In casa lucrurile toate

Mai stau asa precum au fost

Cu praful vremii poleite,

Nu-i mama, ca le-ar da de rost.

Cand dau sa ies, batranul caine

Cuminte si intelegator,

Imi linge mana, parca-ar-zice:

<Nu ma lasa singur sa mor!…>

Cu inimi arse de durere

Ne despartim batuti de soarta…

Totuna, ma intorc acasa

Si nu mai pun crenguta-n poarta…”

4 thoughts on “Totuna, ma intorc acasa

  1. Imi pare tare rau ca nici mama si nici bunica ta nu mai sunt, imi dau seama exact ce inseamna si regret ca viata este asa trista. Ma bucur totusi sa vad ca esti bine ca mergi inainte, ca ai o familie frumoasa imi da un pic de speranta. Si ele raman mereu cu noi….nu as renunta la ideea aceasta pentru nimic in lume.

    • roxana, da, e trist, dar viata merge inainte. trebuie! eu m-am mai resemnat, bunica a murit acum 9 ani, mama acum 2 ani. iar cand a murit mama, asta a fost o grea lovitura pentru mine, copiii mei aveau 10 luni. 2 motive reale, puternice, ca sa merg mai departe. n-am avut timp sa ma doara, desi ma mai doare si acum…. sunt sigura ca vei trece si tu peste durererea ta, sau vei invata sa traiesti cumva cu ea si da, cu siguranta ele mereu vor fi alaturi de noi, intr-un fel sau altul!!! te imbratisez.

  2. Dupa ce am citit poezia m-au podidit lacrimile… In fine,..O persoana draga mie- adica mama, daca m-ar vedea plangand, ar spune sa mai iau niste vitamine, ca sigur am vreo carenta. Si ar face asta doar asa, ca sa ma imbarbateze..Multa, multa sanantate!

    • @ Roxana m, multumesc mult. e trista poezia, asa e, dar e frumoasa. si mie mi-au dat lacrimile cand am citit-o prima oara.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s