Sus, tot mai sus…

Acolo unde nici pasari nu-s.

Acolo unde soarele e pur si, probabil, e multa liniste.

Deasupra norilor.

A fost o premiera pentru mine sa admir un rasarit de soare nu peste mare, din mare, nu peste munti, din munti, ci peste nori, de deasupra lor. Minunat.

 

 

 

 

 

 

 

Si Carpatii se vad de sus foarte frumos, inzapeziti si tacuti, chiar daca poza facuta prin geamul inghetat ma contrazice.

M-am intors

Nu cu foarte multe vesti bune, dar cu un bagaj informativ mai mare decat inainte de a pleca. Tot e un castig, zice optimismul din mine… ne operam in Romania noastra, luni, pentru a treia oara. Doamne ajuta!

Si daca plec….

…tu cui ramai, draga blog? Sa fii cuminte anyway, caci ma intorc eu candva.

Si daca blogul asta are cititori, sa stiti ca e posibil sa plec si nu stiu cand ma intorc. Toate bune tuturor!

Luminita de la capatul tunelului

Am vazut-o miercuri, va jur. Si-am alergat spre ea cu disperarea si curiozitatea unui orb ce n-a vazut in viata lui lumina zilei. Am vazut-o crescand o data cu rosul obrajilor mei, pret de cateva ore bune. Am ras impreuna, chiar daca de la distanta. Am adormit cu zambet si speranta in suflet.

Cand m-am trezit joi dimineata, ea era cu mult mai departe. Cu mult mai palida. O vedeam totusi, asa ca am continuat sa merg catre ea, repede, din ce in ce mai repede, fara urma de sovaire. Pana la final de zi a disparut cu totul. Am revazut in schimb cunostinte vechi, prea vechi, intalnite des, prea des, si mult prea recent ca sa-mi fie dor de ele:  Neputinta, Nestiinta si Incertitudinea.

Durerea a venit si ea azi, intr-o zi de vineri, ca-n toate celelelate zile de vineri ale ultimului an. Stateau la taclale impreuna cu toatele. Pareau ca nu vor sa plece din usa tunelului intunecat, pentru a lasa din nou loc, luminitei.

Spre ele inaintez tacut, cu capul plecat de ganduri grele si sufletul incarcat de griji multe. Ma duc spre ele cu resemnare, ca un condamnat la moarte pe ultimul drum. Stiu ca dincolo de ele este Luminita cea calda si stralucitoare. Trebuie s-o gasesc. Trebuie sa merg inainte.

Despre compasiune

Am gasit un articol deosebit aici. Nu vreau sa-l comentez prea mult, ocazia cu care a fost scris nu face cinste, din pacate. Insa nici ca putea cineva scrie mai bine despre compasiune.

Imi doresc sa-i pot invata pe huni ce-i compasiunea. Imi doresc sa-i tin departe de mizeria peisajului mediatic romanesc sau sper ca macar pana cresc ei, sa se mai schimbe lucrurile.

Imi doresc ca hunii sa fie toleranti. Si drepti. Imi doresc ca hunii sa fie OAMENI.

Cat inseamna 2 ore

• Inseamna o ora timp de calitate petrecut cu hunii – si cand spun timp de calitate, ma refer la timpul ala pe care-l petrecem exclusiv impreuna, in care ne jucam diverse sau dansam sau cantam sau desenam, nu timpul ala in care mami spala vase cu hunii agatati de picioarele ei.
• Inseamna timp pentru mine sa mananc, sa fac dus inainte sa adoarma hunii, sa spal aragazul amanat peste masura.
• Inseamna dat stingerea mai devreme, cu vreo 15 minute, deosebit de pretioase, mai ales in ultima vreme.
• Inseamna c-am plecat ieri de la serviciu mai devreme cu 2 ore, doar 2 ore, sa-mi iau hunii de la cresa ca n-avea cine.
• Inseamna timp castigat.
• Inseamna mult.

Una din zilele acelea…

… a fost ieri. O zi cu multe ganduri si multe sentimente, prea multe si prea contradictorii. O zi in care n-am stiut nicicum ce se va intampla in secunda urmatoare. O zi grea, obositoare, alta, asezata la randul celorlalte dinaintea-i, la fel de grele si apasatoare si ele.

A fost zi in care m-am simtit din nou ca-n liceu – sa zicem ca asta e de bine. O zi in care am fost fluierata pe strada, am auzit claxoane in urma-mi, am primit replici de ‘agatat’. O fi fost prea intuneric in mintea alora, de n-au vazut nici ridurile, nici cearcanele, nici firele albe de par, nici verigheta de pe deget, nici galbenul gandurilor grele, coborate in obraji, asa cum le vad eu in fiecare dimineata. Sau o fost de vina rochia pe care am purtat-o ieri. Paradoxal, altfel de cum se intampla zilnic, aveam cea mai banala si simpla rochie, ce-am gasit la indemana dimineata in dulap, o rochie peste genunchi, cu putin alb si mult negru. Abia dupa ce am plecat de acasa mi-am amintit cat de mult urasc culoarea neagra, in special cand vine vorba de vestimentatie… Anyway, asta a fost funny.

Spre seara m-am linistit, lucrurile s-au asezat si probabil ca un mecanism involuntar, inconstient, de auto-aparare,  s-a instalat, si m-am golit de ganduri si sentimente. Unul singur s-a incapatanat sa-mi ramana intiparit in minte: va fi bine. Am trecut de la agonie la extaz. Am renascut ca pasarea Phoenix din cenusa. Ca Bruce Willis in Dye Hard 1 sau 2 sau 3 sau 4 sau 5. Sau cate or fi fost cu totul.

Azi e din nou agonie. Lacrimile se-ncapataneaza sa curga cand si cand, mai mult din ochiul drept, nu stiu cum vine asta… si cand nu curg e liniste, prea liniste. Caut gandul de-aseara, il descompun si-l refac la loc, si-l aduc in minte, instrainandu-l de toate celelalte, facandu-l pe el mai puternic, cel mai puternic, si repetandu-mi la nesfarsit: va fi bine!

Diversitate in relationare – pentru copii cu tulburare de spectru autist (TSA)

Un fel de leapsa, deosebit de utila, preluata de la Cojocarii.

Iata invitatia noastra la un curs adresat copiilor cu TSA, cu rugamintea de a trimite mai departe si altor parinti sau gruprui de parinti ce ar putea fi interesati.

Fara a ne propune un nou tip de tratament, dar cu obiective clare si un scop bine definit, am creat acest
Atelier de dans si arte creative.

Scopul atelierului este includerea copiilor cu autism (si alte nevoi speciale) in viata sociala folosind o
modalitate artistica de interactiune si manifestare.

Grupul se va desfasura cu frecventa saptamanala, avand in componenta minim 7 copii cu varste cuprinse
intre 8 si 12 ani. Grupul va fi mixt, ceea ce inseamna ca va aduce impreuna copii si voluntari.

Obiectivele propuse :
1.O mai buna coordonare motrica
2. Acceptarea contactului fizic si al interactiunilor/ desensibilizare
3. Stimularea senzoriala in moduri creative
4. Relationare adaptata cu adulti si copii
5. Invatare prin imitare
6. Integrarea autostimularilor in activitati fizice
7. Scaderea frustrarii dezvoltand noi modalitati de comunicare
8. Crearea unui spatiu de bunadispozitie si placerea de a fi intr-un grup

Viziune – Crearea unui spatiu de dezvoltare si exprimare pentru fiecare, bazat pe acceptare si incluziune

Metodele folosite :
1. Art-terapie
2. Terapii relationale
3. Dans contemporan

Stimularea multipla, imbinarea metodelor terapeutice, inca de la o varsta timpurie reprezinta o premisa
favorabila in dezvoltarea copilului.

Desfasurare: In fiecare miercuri intre orele 14:00 – 15:30, incepand cu luna octombrie

Facilitatori: Plaiseanu Alina Mihaela si Porumboiu Alina – psihologi si consilieri cu experienta in lucrul cu copii ce prezinta TSA sau alte nevoi speciale.

Date de contact:
alina.plaiseanu@gmail.com 0724265015
alinaporumboiu@yahoo.com 0723671799

Cum e cand iti doresti normalitatea

Va zic eu, e rau. E rau sa vrei sa te misti si sa nu poti, e rau sa-ti doresti o plimbare si sa nu poti s-o ai. E rau sa-ti doresti sa razi cu pofta, sa te zgudui de ras si sa-ti fie teama. E rau sa ai o teama permanenta in suflet si-n ganduri, teama sa te bucuri, caci poate cine stie ce va urma, teama sa te bucuri tu, cand cel de langa tine sufera, teama de fiece telefon care suna, teama de ziua de maine, de urmatorul weekend sau de urmatoarea vacanta.

Stim cu totii ca “sanatatea e cea mai importanta”, dar oare cati dintre noi contientizam cu adevarat asta? Cati dintre noi ne subrezim sanatatea zilnic, voit sau inconstient, gandindu-ne ca noua nu ni se poate intampla, gandindu-ne ca si daca se intampla, nu acum e momentul, caci ce tineri suntem… Oare cati dintre noi pretuim cu adevarat un stranut, o plimbare in parc, banalul mers pe jos, oare cati dintre noi pretuim anii sanatosi ai tineretii, stiind ce norocosi suntem ca-i avem? Foarte putini… din pacate, cand ai parte de tot ceea ce inseamna normal in viata, nu realizezi cat de important e normalul asta, decat atunci cand nu-l mai ai.

E mai rau ca intr-o inchisoare, desi n-am trait aceasta experienta. La inchisoare insa esti acolo dintr-un motiv si stii sigur ca vei iesi sau nu de acolo intr-o buna zi. Ai o certitudine. Esti constrans sa fii acolo. Dar cand vrei sa alergi si nu poti, desi nu te forteaza nimeni, cand vrei sa zambesti si nu-ti iese, cand singurul tau bun prieten e neputinta, durerea sau boala, cand secunda, minutul sau ziua urmatoare inseamna incertitudine, ei bine, e rau…

Mi-e dor de normalitate!

PS: un RMN as we speak si o noua posibila operatie maine. Tineti pumnii.

 

LE: RMN-ul zice ca inca exista infectie. pe dreapta acum. incercam cu antibiotic, operatia am amanat-o. Doamne ajuta sa nu mai fie cazul.

Al doilea an…

A fost 26 septembrie. A trecut si cel de-al doilea an. Nu stiu cand, nu stiu cum, ca un fir de vant nebun…