Din nou despre parinteala

Cum altfel, decat de la parinti? Scriam acum ceva vreme despre cum vede un tatic meseria de parinte. Va invitam sa-i cititi parerea, dar si comentariile la articlul cu pricina, comentarii pe care le-am preluat si eu, in mare parte. Ce n-am scris atunci si reiau acum, cumva privit din alt unghi, dar la fel de inspiring si demne de notat undeva, si de recitit, candva.

1. “It’s difficult to explain children to people who don’t yet have children, because becoming a parent is an intensely personal experience. Every child is different. Every parent is different. Every culture has their own way of doing things. The experience is fundamentally different for every new parent in the world, yet children are the one universally shared thing that binds our giant collective chain letter of human beings together, regardless of nationality and language.” Foarte adevarat. Sunt aproape doi ani de cand am revenit in campul muncii, de cand sunt mamica lucratoare, si inca ma mai intreaba lumea cum e. Nu am raspuns pentru aceasta intrebare, cel putin nu unul pe care-l priceapa cei din jur. Asta pentru ca majoritatea celor din jurul meu, nu poseda niciuna bucata copil propriu. Si deci nu au cum sa inteleaga. Nu-i condamn, nici eu nu aveam nici cea mai vaga idee despre cum se poate schimba radical totul, atunci cand devii parinte.
2. Babies, whatever, sure, they’re super cute on calendars, just like puppies and kittens.” Cam asta gandea si taticul cu pricina. Apoi, continua: “Then I had a baby. I wouldn’t just throw myself under a bus for my baby; I’d happily throw my wife under that bus too – without the slightest hesitation. What the hell just happened to me?”
3. “Children give the first four years of your life back to you.” Cel putin 4 ani, as adauga.
4. “I’ve tried to explain parenting to my single friends like this: “You are aware of the price you’re going to have to pay before you pay it, sleepless nights, constant worry, no personal time, etc . . . however the REALITY of the price you pay is staggering! Constant exhaustion, literally ZERO time for yourself, high blood pressure form constant dread that they are ok, will be ok, still ok . . . still ok even now …”
5. “I liken it to seeing the world in color. You can tell all your child-less monochromatic friends how wonderful and rich the blue sky and green grass are, but unable in their black-and-white world to even imagine what you’re talking about, they say “uh, sure, sounds nice”. Pana cand ajung si ei acolo, nu?
6. “Having a child is a lot like running a marathon. An incredible challenge, but a worthwhile and transformative experience. We moved out of a self-center adulthood to find someone that we love more than ourselves. This is a good thing, it makes us better people.” I couldn’t agree more, asta e partea cea mai uimitoare din treaba asta cu copiii: o data ce-i ai, devii mai bun. Copiii te fac un om mai bun, te fac sa-ti doresti mai multe, sa-ti doresti sa fii sanatos si sa traiesti mult, bine, pentru ei, cu ei, mereu alaturi de ei. Sau cel putin asta simt ca mi s-a intamplat mie.
7. “When you have your first child, you say to yourself  <<Wow, what did I do with all that free time I hade when I didn’t have any children?>>,  because your days are now filled with taking care of your baby. But when you have your second child, you say to yourself  <<Wow, what did I do with all that free time when I only hade one kid?>>, because you realize you actually still had a lot of free time with only one kid”. Sau despre cat de flexibila e fiinta umana. Te obisnuiesti cu toate, iti faci timp pentru toate, chiar si cei mai dezorganizati din fire. Mie daca mi-ar fi spus cineva cum si cat voi dormi timp de 3 ani, i-as fi spus ca-i moarte sigura asta in cazul meu. Iata ca viata bate filmul, din nou.

Si o concluzie, cu care rezonez intru totul:

“You form ideas about what love is, its borders and boundaries. Then you have a child, look up to the sky, and suddenly understand that those bright dots in the sky are whole other galaxies. You realize that what you thought you saw before as love, was just the shadow cast from the real thing.”

Ce faci atunci cand vrei un copil?

Dincolo de analizele medicale. Dincolo de pregatiri si cumparaturi. Dincolo de tot si toate, as spune, filmuletul de mai jos sintetizeaza cateva lucruri de bun simt, pe care e bine sa le stii dinainte, fie si macar asa, din auzite. Mare parte din ele nu le-am stiut, le-am aflat pe parcurs, in timpul sarcinii sau imediat dupa, dar zau daca nu mi-ar fi fost mai usor sa le fi auzit inainte.

Filmuletul circula din plin pe bloguri si Facebook, eu l-am gasit aici, si, desi nu mai e o noutate, il postez pentru ca e genul de filmulet care merita a fi dat mai departe din generatie in generatie.

 

Tutorial pentru viitorii parinti

Am mai scris prin casuta noastra virtuala despre ce trebuie sa faci, orientativ cel putin, atunci and iti propui sa faci un copil, din punct de vedere analize medicale, doctori potriviti, rh negativ, ecografii, cum sa si next steps dupa ce ai hotarat ca vrei un copil.

Vin acum cu un post in completare, total diferit, nu chiar un tutorial cum ii spune titlul, caci n-am pretentia ca stiu sa scriu asa ceva, fie el si despre parenting. Este despre ‘la ce sa te astepti’ cand ai un copil in plan, sau in burtica, sau un nou nascut in brate, nu de alta, dar daca crede cineva ca viata lui de dinainte de a avea un copil poate macar sa semene cu ceea ce urmeaza dupa, se inseala amarnic!

Preiau de la Ada un articol (On Parenthood, de Jeff Atwood), care mi s-a parut extraordinar, cu comentarii cu tot. Este un text scris de un tatic despre ce inseamna sa fii parinte. Taticul in cauza are un baietel de 2 ani si jumatate si asteapta 2 fetite gemene, pe la jumatatea lui februarie 2012. Dincolo de declaratiile extrem de pertinente pe care le face in articol, evident legate de ‘meseria’ de parinte, declaratii la care voi reveni, pe alocuri, taticul a generat prin articolul sau multe comentarii, si de la parintii de gemeni sau de la parinti cu cel putin 2 copii. Ma regasesc atat de bine in comentariile lor, intrucat cred ca ar fi pacat sa nu reiau cateva dintre ele, sper sa va fie de ajutor:

“But twins?! Forget it! You’re not going to remember a thing for a year. 2012 will be lost to you.”

Adevarul e ca primul an a trecut ingrozitor de repede! De multe ori m-am simtit pierduta in timp, desi cu amintirile inca vii, am simtit c-a trecut anul intr-o clipa.

“Sleep as much as you can till then!”

Bun de tinut minte si acest aspect, desi e valabil nu doar in cazul in care ai gemeni. Eu nici dupa 3 ani n-am reusit sa dorm o noapte intreaga, hunii inca nu dorm toata noaptea. Dar chiar si asa, daca ar dormi, nu stiu daca sau mai ales in cat timp, organismul meu s-ar readapta si as putea dormi mai mult de 4 ore legat. Whisful thinking, anyway, sper ca o data si o data sa se intample.

“Write while you can. By February this blog will be dead. ”

Cam asa mi s-a intamplat si mie cu blogul. De fapt, nimic altceva in afara de huni n-a existat in primul an, si nici acum, dupa 3 ani de hunareala, nu sunt foarte multe lucruri care conteaza in afara de ei. Am reinviat blogul, totusi.

“If you thought you suffered sleep deprivation with your first, you’re going to be rapidly disillusioned – but things keep getting easier.”

Aviz celor ce vor sa faca un al doilea/treilea/patrulea/fara numar copil.

“Twins are great because other than the poop and food, they practically take care of each other. (and they really do make up their own language).”

Sa ai gemeni e un lucru extraordinar oricum (si ma-ntreb adesea cum o fi cu tripleti??). Pe masura ce cresc da, au grija unul de altul, isi iau apararea unul altuia in fata lumii care reprezinta tot ce nu-i include personal pe ei. Si da, au un limbaj al lor, codificat sau nu, numai ei stiu cum se inteleg, dar o fac extraordinar de bine. Comunica fara vorbe sau cu vorbe doar de ei stiute, inca din primele luni de viata.

“My advice for the first 6 months: 1) velcro swaddle blankets. 2) Lots of robo-swings. And most important 3) Keep them on the SAME SCHEDULE. If one eats, then they both eat, when one sleeps, they both sleep. It’s boot camp. Don’t give in or you will never sleep EVER.”

Ma opresc acum doar la punctul 3, care mi se pare ESENTIAL atunci cand ai gemeni: sa aiba program comun. Nu stiu eu cum am facut, ca nu mi-am propus asta, cred ca pur si simplu m-am lasat ghidata de ei, dar au mancat inca din prima luna in acelasi timp si au dormit in acelasi timp (sau ma rog, la maximum 10 minute diferenta).  Program de veghe si apoi joaca, tot la fel pentru amandoi, ma rog, asta e si foarte usor, ca se joaca impreuna. De schimbat ii schimbam pe rand, daca nu e evident pana acum, nu am 4 maini.

Cand erau mici, ma descurcam cam asa:

 

 

 

 

 

 

si iata-i mai jos, si mai mici si mai grasi si imediat dupa o masa buna:

 

 

 

 

 

Stiu mamici de gemeni care nu au aplicat acelasi program pentru amandoi si, in lipsa de ajutor, nu fac altceva toata ziua decat sa culce si sa hraneasca copiii. Asta e epuizant pentru oricine si nu, contrar asteptarilor, mamele nu-s roboti (dar pot fi considerate pe buna dreptate niste eroine, in foarte multe cazuri).

“Twins are not about the emotional energy as much as it will be a matter of organization, of mutual support as a couple.“

Oho, da, mama organizarii scrie pe mine! Adevarat ca am o inclinatie talent innascut pentru asta, descoperit abia acum, de cand ii am pe huni + una bucata sot tipicar si relativ ordonat si el, dar fara un program, fara organizare, eu una n-as fi putut sa supravietuiesc, cu ajutorul minim de care am parte in cresterea lor. Si asta se aplica in special de cand am reluat serviciul si a ramas extrem de putin timp zilnic in care sa: prepar cina, spal copii, spal una bucata adult (pe mine, da?), spal una bucata munte vase, bag ocazional o masina de rufe sau, dupa caz, intind un balcon de rufe, pregatesc cele doo rucsacele pentru cresa, strang/sortez hainele lasate vraieste de bunici de dupa cresa, strang jucarii, spal 3 bucati danturi (2 mici si una mare), ofer ajutor la pipi, spal 1 sau 2 olite dupa actiunea cu pricina, hranesc 2 gurite dulci si fac curat dupa. Astea fiind din categoria “obligatorii” si “din cursul saptamanii”, ideal, obligatoriu pentru mine, dar nu stiu cum fac ca nu-mi iese mereu, ar fi sa petrec macar 40 de minute doar cu hunii, timp in care sa facem doar ce vor ei: sa cantam, sa dansam, sa desenam, sa ne uitam la desene si sa povestim, sa ne batem cu perne, sa facem un puzzle sau un lego. Intre toate astea, uneori fumez si 2 tigari. Nu ma intrebati cand mai vorbesc cu sotul, de regula dupa ce adorm hunii, daca nu adormim noi inainte.

Si intorcandu-ma de unde am plecat, musai sa fiti bine organizati, sa nu uitati lucruri si sa va tineti de un program (copiilor le place oricum rutina si au o nevoie fireasca sa fie ghidati). Sau daca sunteti mai norocosi, apelati la unul sau mai multe ajutoare. In cazul meu, e mult mai bine fara!

“Going from no kids to 2 kids was quite a joy ride.”

Da, dar fara a da un inteles negativ a expresiei. Toate lumea ma compatimeste, se intreaba si ma intreaba daca mi-e greu, cum mai pot, cum reusesc etc. E greu, nu neg, e o alta viata, nici asta nu neg, nu ma voi intoarce niciodata la viata de dinainte, perfect adevarat, dar stiti ce? Nici nu vreau! Viata asta e mai buna asa si orice parinte stie despre ce vorbesc, chiar daca are gemeni, chiar daca nu. Sau cum sintetizeaza perfect viata cu copii un alt comentariu:

“My kids have broken me, and rebuilt me better than before.”

Ca o concluzie, inchei postand un alt comentariu excelent, care pare a fi esenta actiunii de parinteala:

“If parenting isn’t the most challenging thing you’ve ever endeavored…you’re not doing it right!”

Si vad ca l-au preluat si altii aici, recomand sa-l dati mai departe, poate fi o resursa utila.

Daca as mai avea o sansa: 10 lucruri de nota 10!

Daca, dă Doamne!, voi mai face vreodata un copil, si stiu ca ma auzi, dă Doamne sa fie fetita:), as face cel putin cateva lucruri altfel:

1. As alapta. Pana cand ar vrea bebe, pana cand n-o sa mai fie bebe, am in minte pragul de 2 ani, dar nu voi lua eu aceasta decizie. Asta e cel mai mare regret al meu, in cazul hunilor. N-a fost alegerea mea 100%, dar poate daca as fi tras mai mult, as fi reusit si cu ei. Nu comentez mai mult, ca nu mai rezolv nimic acum si doare prea tare. Ce stiu sigur e ca Ramona o sa ajute si ma bucur ca o cunosc! Si pe la Mami alapteaza-ma! o sa trec foarte des.
2. As avea sigur si wrap si sling si le-as lua de la Diana. :) sau o manduca. Si daca tot as avea dubii, m-as informa de la adra_bell, a scris un post extrem de util si de bine documentat in acest sens.
3. Mi-as da copilul la gradi dupa 3 ani. Sau cel putin asa as vrea acum, nu stiu ce ne rezerva viitorul… Hunii au fost prea incercati de boli inca de la 1 an si jumatate, asa incat o sa ma zbat sa gasesc o solutie ca acest lucru sa nu se mai intample.
4. As lua toate lucrurile pentru copil inainte sa nasc. Stiu superstitiile, nu cred in ele, dar chiar daca voi avea un obstacol major in faptul ca sotul crede in ele, nu! A fost haos sa iau totul in 3 zile. Sa le iau eu, e impropriu spus, eu am facut doar listele, sotul si socrul si nasa copiilor s-au ocupat de asta, insa tot a fost prea mult, prea de tot, prea deodata. Numai cand imi amintesc frigul din casa, cand m-am intors cu hunii din spital, si iuresul cu care l-am trimis pe sot sa cumpere un calorifer electric ACUM!!!!, si m-apuca groaza! (intre noi fie vorba, mai si glumim, nu era ger, vreo 24 de grade, dar trecerea de la peste 30 de grade din maternitate la aceste 24, i-au facut pe huni sa stranute des, pana la acomodare, iar pe mine sa ma panichez si mai des:)).
5. As apela la co-sleeping din start. Sigur, nici in cazul hunilor n-am facut altfel, cumva n-au vrut din prima sa doarma cu mine, cu noi… dar nu-i nimic, si-au revenit in timp si acum profita de co-sleeping si de beneficiile lui cu varf si indesat. Si eu la fel!
6. As naste natural, daca s-ar putea, la huni nu am reusit, am incercat, n-a mers, n-a tinut deloc de dorintele mele. Aici mai gasiti niste informatii extrem de utile din muulte domenii de tin de copii.
7. As naste intr-un spital cu rooming in. Musai. Si as avea copilul cu mine in salon non-stop, din primele ore, daca s-ar putea.
8. As face in asa fel incat sa am copila langa mine imediat dupa nastere, s-o tin la mine, pe mine, macar cateva minute. N-am avut parte nici de asta in cazul hunilor, eram oricum anesteziata total ceea ce ma duce mai departe la urmatorul punct:
9. NU anestezie generala. No way! Vreau sa stiu, sa vad, sa simt daca e cazul tot, tot, tot. La cezariana hunilor nu m-a intrebat nimeni nimica, asa au decis medicii si nici eu nu eram prea breaza ca sa zic cum prefer, sau macar sa intreb daca nu se poate si altfel, m-am gandit ca stiu ei mai bine. Or fi stiut, nu zic nu, imi aduc aminte ca mi s-a facut rau inainte de operatie, ca ma fortau astia sa stau pe spate si eu nu puteam respira pe spate inca din luna a 5-a de sarcina, nu mai mult de 1-2 minute.
10. As incerca homeopatia de la o varsta frageda, as spune NU vaccinurilor, sau cel putin unora dintre ele, si mi-as lua pompa electrica! Desi in acest ultim aspect, sper ca cea mai buna pompa sa fie bebe.

 Lista ramane deschisa, stiu ca mai sunt multe de spus, ma lovesc zilnic de cate ceva ce-as fi putut face mai bine, de cate ceva ce-as vrea sa schimb, de cate si mai cate… voi ce sfaturi imi dati? voi ati face altfel?

Copii rai, copii buni

Am mai scris despre asta aici si despre cum, dupa mintea mea, copiii nu se impart in rai sau buni. Copiii sunt cu totii buni, ceea ce putem numi ‘neadecvat’ este comportamentul lor, care, in 90% din situatii, ni se datoreaza noua, adultilor. 

O poezie si un articol util de la Itsy Bitsy, radio despre copii cu parinti isteti.

“Copil rau”

de Victor Eftimiu

Vreti sa stiti copilul rau

Cum arata? Luati aminte

Ca va fac in trei cuvinte

Chipul sau.

Mai ieri, Gavrila,

Fara nici un pic de mila

Cum era pornit pe sfada,

A tras mata rau de coada,

Alta data c-un pietroi,

A rupt laba la ratoi

Si-n razorul de la poarta

A zvarlit cu apa fiarta

Peste flori,

Vestejindu-le din zori.

Tot asa ca pe-o nimica,

Sfarma cuiburi de furnica

Si se catara sa strice

Cuiburi mici de pitulice.

Daca are-o haina noua,

Pana seara-i rupta-n doua.

Da cu prastia-n fereastra,

Rupe florile din glastra,

Urla, miauna si rage

Si-n gaini cu arcul trage.

Pe-un copil mai mic cand vede,

Sa-l smuceasca se repede.

Eu ma dau mai la o parte,

Sa va las judecatori:

E frumos ce face, ori

Nu prea Stie sa se poarte?

Enjoy & take thoughts on it!

Numai cine e parinte stie

In ultima vreme constat ca ma intreaba tot mai multa lume daca mai pot si cum mai pot sa ma descurc cu job si kids. De parca am job de ieri si kids de alaltaieri. Cred ca iau cu totii in calcul si problemele de sanatate ale sotului si faptul ca-s singura cu hunii de ceva vreme, dar totusi…

Nu-i de mirare ca cei care ma intreaba n-au copii sau a trecut mult prea multa vreme de cand au avut unul in grija. Am pentru toti acelasi raspuns: “N-am de ales! Si-mi place foarte mult! Si nu, nu e chiar asa de greu!”

Chiar nu-mi imaginez cum ar fi sa ajung acasa de la job si sa stau, la fel de bine cum nu pot sa-mi imaginez cum e sa dormi pana spre miezul zilei sau cum e sa pierzi o noapte prin cluburi. Si nici daca ma chinui nu pot sa-mi amintesc cum era inainte sa-i am pe huni, pare ca viata mea a inceput de cand s-au nascut ei. Intr-un fel, chiar asa e, adevarata viata, adevarata provocare, implinirea si fericirea, atunci au inceput sa existe pentru mine, abia dupa ce ei m-au ales pe mine sa le fiu mama.

Cuvinte ca ‘model’ sau ‘mama eroina’ le primesc zilnic. Nimic de zis, imi place, creste pipota, dar sa fim seriosi, nu e nimic eroic in ce fac, am copii si am grija de ei, toate mamele din lume fac asta (sau cel putin asa imi place mie sa cred)… eroi sunt cei care isi dau viata pe campul de lupta, indiferent de bataliile duse. Nu incerc sa intru prea mult in detalii si explicatii, e inutil, nu intelege nimeni din cei vizati mai sus…. Iti trebuie cel putin un copil ca sa pricepi, ca sa intelegi, ca sa apreciezi, ca sa prioritizezi.

E drept ca nu mi-e usor sa nu dorm si totusi sa fiu fresh, sa sar in pozitie de ‘drepti’ la fiecare scancet nocturn al hunilor, sa fac toate treburile gospodaresti, neplacute, dar necesare fir-ar!, sa cumpar lucruri, sa platesc facturi, sa-mi duc copiii in fiecare dimineata la cresa, apoi sa merg la job cat se poate de imbracata si aranjata, sa fac fata provocarilor de acolo, sa ma intorc cu piata facuta si zambetul pe buze seara la huni, sa strang jucarii, sa spal manute si picioare dulci, sa hranesc gurite si mai dulci si incapatanate, sa educ, sa cresc, sa sper, sa iubesc… e drept ca timp pentru mine nu prea mai ramane, e drept ca mananc pe fuga, in picioare, daily, si ca ma intrerup si atunci de zeci de ori, e drept ca de multe ori n-am timp nici sa fac dus sau orice alte chestii normale pe care oamenii ‘normali si fara copii’ le fac, e drept ca n-am mai fost la teatru sau la film de vreo 4 ani si ceva, dar nu e imposibil, si altfel, cum sa ma mentin in forma? Si nimic din toate astea nu mai conteaza, toate palesc, cand intru pe mainile copiilor mei. Caldura, zambetul, inocenta, autenticitatea, simplitatea, adevarul pur, iubirea, implinirea, puterea, rabdarea si viata mea toata, de acolo vin, de la ei. 

Nu, nu-mi doresc nimic altceva. Ba da, poate, sanatate pentru toti si ceva mai mult timp pentru huni. In rest, been there, done that, vorba americanului. Le am pe toate…

10 pedepse pentru copiii rasfatati

Incredibil, sau nu, am avut de curand 2 vizite pe blog de la cineva care a cautat pe Google ‘pedepsele copilariei’. Trecand peste faptul ca nu inteleg cum sa cauti informatii despre asa ceva, si nici nu vreau sa ma gandesc de ce!, mi se pare putin creepy ca au ajuns asa la mine pe blog. Sigur, eu condam pedepsele de orice fel, si-o sa detaliez putin mai jos, caci mi se pare un subiect deosebit de important, si sigur ca de-asta au ajuns la mine pe blog, dar totusi, eu nu-s PRO pedepse, sper sa fie clar pentru toata lumea. Si nu-s bineveniti aici cei care-s PRO!

Nu vreau sa dau idei nimanui asa ca n-o sa spun nimic despre pedepsele fizice. Mintea mea nu le poate gandi si concepe, oricum. N-o sa enumar nici din cealalta categorie, si asa mi se pare prea riscant. As vrea insa sa analizam putin, de ce nu, impreuna, efectele pedepselor, de orice fel ar fi ele.

De ce utilizam pedepsele?

Nu stiu, zau, de ce… spunea cineva mai demult, imi pare rau ca nu mai stiu cine, ca noi, adultii/parintii/cei care-i avem in grija, suntem cei care stricam copiii. Pentru ca vrem sa-i facem asemenea noua, facandu-i astfel din buni, rai, stirbindu-le personalitatea, pentru ca vrem sa recuperam timpul pierdut, pentru ca vrem sa fim parinti perfecti, pentru ca vrem ca ei sa nu treaca vreodata prin ce-am trecut noi in copilarie, pentru ca vrem pentru ei ‘totul’, cu orice pret, si acest ‘totul’ neaparat sa fie si mult, de parca asta ar fi un garant ca e si bine… sigur ca cei mai multi dintre noi plecam la drum cu cele mai bune intentii, dar oare cati dintre noi ne oprim o secunda sa ne privim si sa ne ascultam copilul? El ne spune foarte clar ce vrea, ce poate, ce stie, inca din primele zile de viata.

Ii pedepsim practic pentru ca vrem sa urmeze un anumit tip de comportament. Ala pe care noi il consideram a fi bun. Si care de multe ori, nu e. Repet, nu vreau sa dau exemple, vreau doar sa spun ca de multe ori, copiii stiu mai bine decat noi ce e bine pentru ei. Sau ca de cele mai multe ori, racul nu e chiar asa de negru, (de fapt, nu e negru deloc, e chiar rosuJ) si nu moare nimeni daca faci putin pe placul copilului. Si nu, asa n-o sa-l inveti rasfatat (am mai scris aici ce cred eu despre rasfat), asa o sa-i dai incredere in el, sa faca lucruri, sa incerce lucruri, sa descopere lucruri, sa se dea cu capul de pragul de sus si sa invete pe pielea lui cum e bine si cum nu. Caci altfel nici n-o sa invete, decat pe pielea lui. Sigur, nu discutam aici despre extreme, despre lucrurile periculoase,, insa chiar si asa, eu nu mi-as pedepsi si n-o sa-mi pedepsesc copiii ca au pus mana pe cutit (vina e doar a mea daca-l las la indemana lor), ca au vrut sa bage degetele in priza (nu mai bine pui o protectie si-l lasi sa cerceteze si sa descopere in voie, explicandu-i in acelasi timp pericolul si incercand sa ii distragi atentia?) sau altele de acelasi gen.

Sigur ca ma supar pe ei cand se scuipa unul pe altul. Si cand se bat. Si cand ne bat pe noi. Dar o simpla pedeapsa nu rezolva nimic. Sigur ca vreau sa le corectez acest comportament, dar acest comportament e cel care e neadecvat si asta nu inseamna ca copilul e rau. O explicatie, fie ea si spusa over and over and over and over again, e mai utila decat o pedeapsa. Nu-mi place deloc, de exemplu, cand isi spun unul altuia ‘raule’ (multumesc, colectivitate, esti buna si tu la ceva) si se-ntampla de zeci de ori pe seara, si de zeci de ori pe seara le explic ca o moara stricata de asa si nu altfel….

Care sunt efectele?

Pai rapide si cele dorite de noi… intr-o prima faza. Copilul va asculta… de frica. De frica de bataie, de urlete sau altele de acelasi gen. Va incerca sa faca tot posibilul sa nu mai supere, sa nu mai deranjeze. Apoi ii va trece frica. Si va creste. Si-n cazuri extreme, fie iti va intoarce spatele si va pleca, fie va riposta fix in acelasi fel. Ce vei face cand te va lovi propriul copil? Vei spune ca l-a stricat societatea, scoala, gradinita, invatatoarea, educatoarea, anturajul? Dar paiul din ochiul tau il vei vedea? Poate, dar va fi prea tarziu…. Te va lovi in fata fix cu ceea ce l-ai invatat. Asadar asculta-l inca de mic, nu-l umili, trateaza-l cu respect, de la egal la egal, si-ti va raspunde cu aceeasi moneda. O spun din experienta mea de copil, caci vrand-nevrand, le-am oferit parintilor mei, fiecaruia un tratament diferit, in functie de ceea ce am primit de la ei… tarziu am realizat ca pot sa-mi controlez comportamentul si ca nu mai conteaza ce a fost, cine e de vina si cine a gresit, ce am primit si ce am dat inapoi, ci ca ma pot schimba, auto-educa… tarziu am realizat si multi nici nu ajung in stadiul asta.

Cum se poate si altfel?

Spuneam mai sus, cu explicatii, rabdare, distragerea antentiei, rabdare, explicatii, rabdare…. Nu am o reteta. Ma intreb si eu de foarte, foarte multe ori ce sa fac, cum sa fac, de ce asa si nu altfel, caut sa vad cum au facut altii, ma informez, citesc, ma zbat, nu dorm noptile, dar nu recurg la pedepse.  Sunt sigura ca rezultatele nu vor intarzia sa apara.

Trebuie tinut cont de cat de grava este ‘greseala’, de varsta si capacitatea copilului de intelegere, de contextul in care a avut loc, de purtarea ulterioara faptei, de circumstantele atenuante sau agravante, de repetitivitatea faptei. Trebuie cautata cauza. De foarte multe ori, aceasta nu este la copil, ci la noi….

Ce spun psihologii?

Un video aici.

Bonus, am gasit un articol, nu vreau sa spun nici unde, nici sa-l iau la puricat prea mult, caci bad publicity tot publicity inseamna. Dar m-am ingrozit, titlul l-am preluat, caci e de mare angajament: “10 pedepse pentru copiii rasfatati”. Aruncand un ochi, iti sare in el, scris cu bold, da?, cum ca pedeapsa este utila in educatia unui copil (no shit?), apoi, la al nu stiu catelea sfat/pedeapsa, suntem invatati sa luam copilului si putinul pe care-l are, desi da, ni se rupe sufletul, dar copilul rasfatat de astazi este adultul neadaptat de maine (again, no shit?) Si cum e adultul de maine care, copil fiind, a inteles ca ce primeste nu e de fapt al lui, ca-i poate fi luat in orice clipa, daca nu se conformeaza unor reguli, fie ele si bune? O fi adultul ala care lupta cu orice pret ca sa obtina ce vrea, calcand sau nu peste cadavre si care, o data ce a obtinut, e in stare de orice ca sa-l pastreze? Si care sta cu teama ca poate va ramane fara acel ceva pretios si obtinut cu greu?? Si o fi bine adaptat adultul asta??

Finalul este de-a dreptul apoteotic: ‘Aveti si alte metode prin care pedepsiti copilul? Spuneti-va parerea aici!’ #%%$#&%^*(&*)(_^#@%$!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Copiii invata ceea ce traiesc – de reflectat!

Daca traiesc in critica si cicaleala, copiii invata sa condamne.

Daca traiesc in ostilitate, copiii invata sa fie agresivi.

Daca traiesc in teama, copiii invata sa fie tematori.

Daca traiesc inconjurati de mila, copiii invata sa se autocompatimeasca.

Daca traiesc inconjurati de ridicol, copiii invata sa fie timizi.

Daca traiesc in gelozie, copiii invata sa simta invidia.

Daca traiesc in rusine, copiii invata sa se simta vinovati.

Daca traiesc in toleranta, copiii invata rabdarea.

Daca traiesc in lauda, copiii invata pretuirea.

Daca traiesc in acceptare, copiii invata sa iubeasca.

Daca traiesc in aprobare, copiii invata sa se placa pe sine.

Daca traiesc inconjurati de recunoastere, copiii invata ca este bine sa ai un tel.

Daca traiesc impartind cu ceilalti, copiii invata sa fie generosi.

Daca traiesc in onestitate, copiii invata respectul pentru adevar.

Daca traiesc in corectitudine, copiii invata sa fie drepti.

Daca traiesc in bunavointa si consideratie, copiii invata respectul.

Daca traiesc in siguranta, copiii invata sa aiba incredere in ei si in ceilalti.

Daca traiesc in prietenie, copiii invata ca e placut sa traiesti in lume.

PS: am gasit randurile de mai sus salvate in calculator. sigur le am de la cineva, mi-au placut si le-am salvat si ma bucur ca le-am recitit azi.

Cand e momentul potrivit?

M-am intrebat multi ani cand e momentul potrivit sa faci un copil. Desi am doi, (copii, nu ani) inca ma mai intreb… Eu m-am hotarat intr-un moment de egoism. Trecusera vreo 5 ani de cand ma tot batea la cap sotul meu sa facem un copil. Mereu gaseam cate o scuza, ca suntem prea tineri, ca nu suntem pregatiti, nici emotional, nici financiar, ca nu ne pricepem (asta e valabila cumva si acum:) )  etc. Aveam deja un nepotel si vreo 26 de ani cand mi s-a pus pata si am zis gata: eu vreau un copil, vreau pe cineva care sa ma iubeasca mult, neconditionat, oricand si oricat. Cum spuneam, egoism, acum gandesc putin diferit. Desi nevoia de iubire e la fel de mare.

S-a intamplat repede, neasteptat de repede, acum as face putin altfel (macar analizele de baza mi le-as face inainte). S-a intamplat cum imi doream si mai mult decat atat: am primit nu unul, ci doi copii care sa-mi ofere iubirea si zambetele mult dorite. Sau cum imi place mie sa zic, am primit ‘ceva’ mai bun decat un copil: DOI COPII!

Si totusi, cand este momentul potrivit? Am multi prieteni care se intreaba asta, sunt convinsa ca cei mai multi dintre noi ne tot intrebam asta…. Teoretic, atunci cand intrunesti, sa spunem, ‘conditiile de baza’:

- ai un partener – zic eu ca ideal e, pentru copil, sa aiba doi parinti, dar cu siguranta exceptii sunt;

- ai casa, ai masa, ai cel putin un venit sigur – cine-si inchipuie ca un copil creste cu apa, ca o floare, se-nseala si cu siguranta n-are copii;

- ai o varsta… dar ce varsta? Te-ai maturizat sau merge cand esti tu insuti/insati un copil? Ai varsta la care ai acel venit sigur lunar asigurat? Si care e acea varsta? Spre 40 de ani si-un pic? Mai devreme, daca ai noroc si sanatatea precara, as spune, dar, una peste alta, tot pe acolo, cativa ani buni dupa 30, poate chiar dupa 40… Si chiar e potrivita varsta asta? Cum e ea fata de 26, sa zicem, ca-n cazul meu? Cum stai cu rabdarea la 26-30 de ani + cel putin 1 copil mic, atunci cand ai nevoie de muuuuuuuuuuulta rabdare? Cum stai cu rabdarea la 40 si-un pic? Cum se inclina balanta acum? Dar, si ma-ntorc din pacate de unde am plecat, cum stai cu banii la 26 de ani? Esti sigur ca ii ai, prin forte proprii? Nu, mai degraba ii ai la 40 si-un pic, cand, o data terminat CIC-ul, lung sau scurt, dupa caz, iti poti lasa copiii pe maini bune, sa zicem, cel putin din punct de vedere financiar. Dar cum stai cu timpul la 40 si-un pic? Mai ales dupa CIC-ul magnific…. Pai, probabil tinde spre zero, caci cel putin teoretic, muncesti din greu pentru siguranta financiara a copilului tau. Unde mai pui la socoteala ca ai de acoperit un ‘gol’ de 2 ani, de parca CIC-ul tampeste si trebuie, deodata, sa te destepti, sa pui osul la munca ca dupa o vacanta de 2 ani, sa dovedesti ca nu esti chiar tampit si ca n-ai taiat frunza la caini 2 ani +/-. La 26 de ani cum e insa timpul? Tinde un pic spre plus infinit, sau ma rog, e oricum mai mult decat la 40 si-un pic….

Poate ca-n alte tari nu e chiar asa. Poate ca sunt si exceptii, sa speram fericite, si la noi. Totusi, cand? Pai nimeni nu stie cand si cel mai bine e sa nu te-ntrebi prea mult. Sa ai un venit sigur, da, si casa si masa, daca nu inainte sa vina copilul, macar imediat dupa ce stii ca va veni, ar fi ideal. Si, parerea mea, cazul meu propriu si personal, cat mai devreme, cat mai de tanar. Nu vei fi poate la fel de trecut prin viata ca la 40 si-un pic, dar chiar si atunci vei avea muuulte de invatat, in special despre ce faci cu un copil dupa ce l-ai adus pe lume, asa ca mai bine te-apuci din timp. Nu mai e la fel la 40 si-un pic, zic si altii din jurul meu, eu inca n-am ajuns acolo. Dar tind sa le dau dreptate, mie una acum, experimentand treaba asta cu copiii, imi pare rau ca nu i-am facut mai devreme. La 40 si-un pic, e numai bun inca un copil, sau doi, dupa caz. Sau chiar mai devreme.

Copiii nostri, in grija cui?

Azi fusei la un eveniment. Ocazie cu care, in vreo 3 pauze de tigara, mi-am aruncat ochii pe stirile Realitatea TV, singurele disponibile de altfel. N-as vrea sa comentez editiile lor de stiri, ci doar sa zabovesc putin asupra uneia care mi-a atras atentia in mod deosebit.

Trec peste stirea cu “Dorel care a lasat localitatea Ovidiu fara apa curenta”, detalii aici, trec si peste faptul ca initial am crezut ca vorbim de un urgan autohton (?), si ajung la stirea, pompos senzational prezentata, din care aflam ca doua asistente maternale din Valcea s-au paruit batut pana au avut nevoie de ingrijiri medicale. Toate bune si frumoase, nimic socant pentru peisajul mediatic romanesc, in ciuda avertizarii “Socant”, postata cu grija in burtiera ecranului si pe website Realitatea, inaintea mai multor detalii picante.

Situatia se schimba, cel putin in viziunea mea, cand aflam ca cele doua s-au batut in fata copiilor pe care-i aveau in grija. Niciunul mai mare de 10 ani…

 Eu stiu ca traim in Romania si ca, din pacate, astfel de lucruri se intampla zilnic, ba chiar lucruri mult mai grave, dar asta nu e o scuza pentru ca ele sa se repete/intample over and over again!

 E drept ca am avut o zi mai agitata azi si ca sunt inca sub influenta aniversarii de ieri, e drept ca sunt un cu totul alt om de cand am copii, mult mai sensibil la durerea si umilinta la care sunt supusi adesea, si tot mai adesea de catre adulti, dar sunt indignata, revoltata, vreau sa plec intr-un loc cu soare, unde sa-mi pot creste copiii in siguranta, din toate punctele de vedere! Vreau sa nu-mi (mai) fie rusine ca traiesc in tara asta – stiu ca nu trebuie sa generalizez, ca mai sunt si exemple bune, pozitive, dar acestea din urma sunt umbrite, acoperite de-a dreptul, de cele negative, inadmisibil de crunte si de reale! Pana cand? Si de ce tocmai ei, copiii? De ce macar pe ei nu-i putem ocoli, nu-i putem ocroti, nu-i putem proteja? De ce??!

Pentru noi toti, de reflectat:

“Stii tu ce inseamna sa fii copil? Inseamna sa crezi in dragoste, sa crezi in frumusete, sa crezi in credinta. Inseamna sa fii atat de mic incat spiridusii sa ajunga sa-ti sopteasca la ureche, inseamna sa transformi bostanii in calesti si soriceii in telegari, josnicia in noblete, si nimicul in orice, caci orice copil poarta o zana nasa in sufletul lui.” – Francis Thompson

As adauga: sa fii copil inseamna sa stii sa ierti. Cu siguranta ei, copiii, le-ar ierta cu demnitate si relativa usurinta pe animalele despre care va pomeneam mai sus.