Ziua Internationala a Copiilor Strazii

Ii vedeam foarte des prin metrou, pana acum cativa ani. De la o vreme insa, autoritatile s-au pus pe treaba si i-au gonit, deh, sa ascundem problemele sub pres e mai simplu, sa dea bine, de ce sa ne obosim sa gasim cai de rezolvare? Acum ii vad mai rar, pe strazi, cersind pe la semafoar. Nefiind sofer ii vad deci extrem de rar. Dar ei sunt acolo. Si sunt multi. Si pare ca nimeni nu face nimic pentru ei. Si ei sunt copii. Singuri. Infometati. Batuti. Folositi si manipulati. Alungati. Huliti. Copii care nu stiu ce inseamna o masa calda. Sau apa calda. Copii pentru care strada e casa lor, iar a fi copil al nimanui e un mod de viata, singurul pe care-l cunosc.

Incepand din 1998, pe 21 martie se sarbatoreste in toata lumea Ziua Internationala a Copiilor Strazii, care a fost instituita prin rezolutia Forumului International “Prietenii copiilor strazii” desfasurat la Varsovia.

Potrivit unui raport pe 2005 al Amnesty International, la nivel global, copiii strazii sunt in numar de 100 de milioane (150 de milioane, potrivit Organizatiei Internationale a Muncii). N-am reusit sa gasesc date mai recente. Cu toate astea, cifra e enorma.

Se presupune ca la nivelul fiecarei tari autoritatile competente fac eforturi pentru integrarea copiilor strazii in centre de plasament sau in familii care-si pot asuma cresterea si educarea lor. S-or fi facand si pe la noi? Mr. Gooogle zice asa, in primele si putinele rezultate obtinute:

• Dupa 1990, primul pas facut in acest sens (nota: pentru inegrarea copiilor strazii) de Romania a fost semnarea Conventiei Internationale privind Drepturile Copilului. In 1993 aparea prima autoritate nationala pentru protectia drepturilor copilului. Nimic mai recent, mai concret…

Unicef ne mai ofera cateva statistici, sumbre, dar laconice si vechi si acestea:

• În Bucureşti, imediat după 1990, locuiau permanent pe străzi poate câteva zeci de copii. Aproximările cele mai recente întocmite de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) arată că în jur de 400-500 de copii lucrau şi/sau trăiau pe străzile din Bucureşti la sfârşitul lui 2004, cu toate că aceasta ar putea fi doar o estimare conservatoare. Numărul copiilor care lucrează pe străzi pe timpul zilei a crescut. Mulţi dintre copiii care lucrează pe stradă se confruntă cu probleme de sănătate, incluzând afecţiuni dermatologice, scabie, răni şi arsuri, unii având chiar tuberculoză şi hepatită, în vreme ce majoritatea dau şi semne de subnutriţie cronică.
• Copiii străzii sunt de asemenea expuşi abuzului sexual care de obicei începe în cadrul propriilor familii şi apoi se continuă pe stradă, şi abuzului fizic, cu aproximativ 50% dintre copiii care lucrează pe străzile Bucureştiului care susţin că au fost bătuţi cel puţin o dată, în special de către poliţie – conform unei evaluări rapide de situaţie din 2002.   
• Şi mai mult, copiii străzii continuă să fie discriminaţi de către autorităţi precum poliţia, şcoala şi sistemul de sănătate. Mulţi copii ai străzii nu au fost niciodată la şcoală şi sunt analfabeţi.

Si inca un articol, vechi, din 2009, care ne spune ca peste 1.200 de copii traiesc pe strzile din Bucuresti. Nu stiu daca sa rad sau sa plang… numarul e cu mult mai mic decat in realitate.

Si iar ma mir ca nu gasesc date mai recente. O fi ceva cu Google astazi.

Am mai googalit putin sa vedem ce se intampla azi in tara, refertor la acest aspect. Sunt cateva actiuni punctuale in Pitesti, Timisoara si Hunedoara. In trecut, aparea si Constanta pe lista. Or mai fi si altele, neanuntate sau prea putin mediatizate, de nu le gaseste Mr Google. In schimb, am mai aflat ca in tot judetul Vaslui nu exista copii (minori) pe strazi, wow, sunteti tari, domnilor. Si nici la Botosani si funny thing, daca va uitati cu atentie la cele doua articole, veti vedea 2 citate identice in proportie de 99%, ce sa mai adaptam dom’le, daca nu avem in tot judetul Vaslui, evident ca nici in Botosani.

Cam trist. Acum imi pare rau ca nu m-am gandit din timp sa pun pe picioare o mini-actiune macar, la un nivel oricat de mic, pentru aceasta zi. Desi e trist ca ne trebuie o data anume ca sa facem ceva pentru copii strazii. Dar macar o data, la o data anume sau nu, si tot nu ar fi degeaba.

Voi ce faceti azi, de ziua internationala a copiilor strazii?

Sursa foto: aici.

Ziua petitiilor

Intamplator, sau nu, azi am dat peste doua petitii, care mai de care mai uluitoare pentru mine, in ignoranta si naivitatea mea, habar n-aveam ca astfel de lucruri inca se mai practica in zilele noastre, la un nivel atat de larg.

Despre violenta infantila este prima. Nimic nou, veti spune. Ei bine este vorba despre violenta infantila promovata in carti. Adica un fel de Manuale de violenta asupra copilului. Adica sunt carti care te invata cum sa-ti bati copilul, nu stiam sincer ca exista asemenea orori, nu-mi imaginez cum de e legal asa ceva, dar daca vrei ca ele sa nu mai existe, cel putin nu pe Amazon, semneaza petitia de mai jos:

http://www.change.org/petitions/jeff-bezos-amazon-ceo-refuse-to-carry-books-which-advocate-the-physical-abuse-of-children

Ca in tara noastra (in Sibiu, mai exact, dar probabil nu e singurul oras) copilul spitalizat (vorbim de stat, nu de sistemul privat) NU este internat o data cu mama lui/tatal lui/un insotitor, ci SINGUR, mi se pare ireal si iresponsabil deopotriva. De vis urat, chiar si in tara asta, unde se intampla atatea lucruri de neimaginat pentru cei mai multi dintre oamenii educati si civilizati, cu un minim de decenta si bun simt.

Imi aduc aminte cand am fost cu Robi in spital, cand avea un an si sase luni si era diagnosticat cu mastoidita. A fost singura spitalizare si singura despartire de fratele lui. Imi aduc aminte cu ce frica plecam la toaleta, frica sa nu se trezeasca si sa planga sau sa i se faca rau sau sa-si faca vreun rau, tinand cont ca era si cu branula la manuta. Plecam tot timpul cand dormea, imediat ce adormea, atunci cand somnul era profund si erau sanse mai mici sa se trezeasca. Si plecam pe cat de rar se putea, de multe ori doar o data la 12 ore. Cand puteam, rugam pe cineva sa stea cu ochii pe el, nu, nu o asistenta sau ceva personal specializat, astea erau de negasit, ci pe cineva din saloanele vecine… oribil. Cum se poate ca tu, medic, (si om, desi nu e chiar o conditie necesara la noi) sa poti fi de acord cu asa ceva? Daca n-ai acel dram de omenie, macar nu iti e putin teama de consecinte? De traume? De Dumnezeu??!

Poti opri ca astfel de situatii sa se mai intample, cel putin la Sibiu, semnand mai jos:

http://www.petitieonline.ro/petitie/17298057.

Mai multe detaii gasesti la Joc Urban, mai aproape putin de situatia cu pricina decat mine.

PS: da, eu le-am semnat pe amandoua.

Cainii nostri cei de toate zilele

La o tigara, la job, pe terasa: o ‘doamna’ aruncand cu o piatra intr-un caine. Un caine negru si mic, aflat la cca 2 metri de ea, care n-o latra, n-o maraia, n-o urmarea, cred ca nici macar nu se uita la ea. Si ea, ‘doamna’, avea in grija, prezent la momentul cu pricina, un copil, in carucior, maricel si constient, in jur de 1 an si jumatate, care a privit uimit toata scena. De ce frate, de ce? De ce mai miram de atata agresivitate fata de animale si fata de proprii nostri semeni?

Da, sunt multi, foarte multi caini comunitari. Agresivi de cele mai multe ori si purtatori de cine mai stie ce crocobauri. Iar noi, ca natie, nu suntem destul de civilizati, educati, dezvoltati, dezghetati, ca sa facem ceva cu ei. Ceva util atat pentru noi, potentiale victime, cat si pentru ei, tot niste victime. Sau suntem pur si simplu indolenti. Si rai.

Nici eu nu-i simpatizez prea tare, desi iubesc animalele, cainii in special, desi am avut unul in grija timp de 6 ani. Pana sa raman insarcinata n-aveam absolut nicio teama de cainii comunitari, desi am fost muscata in copilarie de unul si nu, n-a fost deloc placut. De cand am ramas insa insarcinata, am nu o teama de ei, dar o mare aversiune. Vine la pachet, probabil, cu instinctul uman de auto-aparare si de aparare a puilor de om pe care-i am. Mi-e teama pentru huni si teama pentru mine, un om care vrea sa traiasca mult si bine. Tot pentru huni.

Cu toata aversiunea insa, tot n-as proceda precum doamna de mai sus. Nu asta vreau sa-i invat pe huni. As vrea sa hunii sa-i iubeasca… dar sa fie circumspecti, asta daca s-or pupa vreodata cele doua. Si vreau sa fie cat de cat in siguranta. As vrea sa nu le transmit hunilor din sentimentele mele mai putin drepte (?!) fata de aceste fiinte. Nu i-am invatat niciodata sa-i loveasca, nu i-am invatat sa se fereasca de ei, ba din contra, am incurajat cat am putut o relatie sanatoasa fata de cainii nostri cei de toate zilele. Si ei i-au indragit, pare-se…

Nu stiu daca as vrea sa fie eutanasiati cainii comunitari, decat poate in ultima instanta. Dar stiu sigur ca vreau sa ma plimb linistita pe strazi, sa alerg fara teama in parcuri. La fel de sigur ca statisticle, care sunt ingrijorator de reale; cazurile de batrani si copii atacati de cainii comunitari sunt socante. Ba da, ti se poate intampla chiar si tie!

Cifra lunii decembrie 2011: 1635

1635 de persoane muscate de caini, in Bucuresti, doar in decembrie 2011, conform Institutului National de Boli Infectioase “Matei Bals”, date publice si disponibile aici. Media e cam tot pe acolo, inf iecare luna a anului trecut. Faceti un total al celor 12 luni din 2011 si-o sa fiti uimiti, cel putin.

La care cifre se adauga, undeva pe 11 ianuarie 2012, decizia Curtii Constitutionale, potrivit careia Legea eutanasierii cainilor fara stapan este neconstitutionala. Mai mult decat atat:

“Anuntul privind neconstitutionalitatea legii a fost primit cu urale de membrii organizatiilor de protectie a animalelor care miercuri protesteaza la Palatul Parlamentului, unde este sediul Curtii Constitutionale”. (zice Hotnews). Aproape ca ti se face mila… de citit si urmatoarea stire, daca va tine stomacul si sa-mi spuneti si mie cum o fi mai bine.

Alexandru Tunaru, Despre Revolutia lui

Interviu cu Alexandru Tunaru, despre prostestele din piata Universitatii din 18.01.2012.

1.       Ai fost aseara in Piata Universitatii (18.01.2012). Ce te-a adus acolo?

Am vrut sa vad in ce masura revolutia privita la televizor este aceeasi cu cea din Piata. In plus, simteam nevoia sa iau parte si sa simt de acolo tensiunea sau artificialul unei astfel de miscari sociale.

2.       De ce abia acum, in cea de a sasea zi de proteste?

Pe masura trecerii zilelor de proteste, am simtit, din fata televizorului, ca s-au produs niste schimbari la Universitate. A scazut media de varsta si mesajele celor care manifestau au devenit articulate, chiar daca inca nu s-au cristalizat. Asta m-a facut sa merg abia in a VI-a zi. Pana in acel moment am fost sigur ca o astfel de miscare nu ma reprezinta.

3.       Care era atmosfera din Piata? A fost ceva ce te-a impresionat in mod deosebit?

Mi-a placut si am fost surprins in acelasi timp, de faptul ca nu am simtit niciun pericol in Piata, alaturi de ceilalti manifestanti. In ciuda supararilor si cerintelor celor prezenti, am avut impresia ca sunt printre niste oameni care stiu cu exactitate ce au de facut si care nu se abat de la exercitiul democratic pe care si-l doresc.

4.       Crezi ca media distorsioneaza realitatea? Cat e de diferit ce vedem la televizor fata de realitate?

Media distorsioneaza imaginea fizica a manifestatiilor din Piata, dar si mesajele transmise de protestatari. Ca sa fiu mai concret, unghiul de filmare face ca numarul celor prezenti in Piata sa fie mai mare. Cat despre ce aleg sa prezinte televiziunile din tot ce se intampla la Universitate, difera de la un post la altul.

Insa din ce am vazut acolo, sunt oameni din mai multe paturi sociale, dar si de varste diferite, unii cu cereri foarte clare, iar altii care invoca principii si nevoia de reformare  a clasei politice.

5.       Care a fost atitudinea jandarmilor fata de protestatari?

In ziua in care am fost la Universitate nici nu am simtit prezenta jandarmilor. Nu a existat niciun incident si singura data cand am observat fortele de ordine a fost cand ma intrebam daca le pot lua un interviu sau nu.

6.       Ce crezi ca se va schimba in urma acestor actiuni? Ce speri tu ca se va schimba?

Nu cred in schimbari radicale. Cred insa, in doua imbunatatiri a ceea ce inseamna raportul putere – electorat si exercitiul democratic al iesirii in strada.

Asadar, astfel de manifestatii pun presiune pe clasa politica si, daca sunt repetate atunci cand electoratul simte nevoia sa intervina, pot duce la victorii mici, dar importante. In al doilea rand, cred ca iesirea in strada, daca nu prin sindicatele care si-au dovedit lipsa de eficienta in acesti 20 de ani, prin retelele sociale, este un exercitiu democratic pe care il putem invata si repeta ori de cate ori simtim ca politicul uita de principalul lui scop: bunastarea locuitorilor cetatii.

 7.       Care a fost lozinca ce te-a impresionat/marcat si pe care ai auzit-o aseara in Piata?

Asa cum am scris si pe blog, cel mai impresionat mesaj a fost cel al unui domn in varsta care avea scrise pe pancarta urmatoarele cuvinte: “Vreau! Oameni educaţi, de calitate şi bun-simţ. Noi modele pentru societate, pentru tinerii şi copiii români.” Alaturi de acest mesaj, era extraordinar sa vezi privirea si postura domnului. Am simtit ca, daca e un om in toata acea multime care sa reprezinte ce imi doresc de la romanii care vin in Piata Universitatii, el este acela.

Cred ca o concluzie a ceea ce se intampla zilele astea la Universitate se refera la romanii care sunt acolo, dar si la cei care nu s-au dus la manifestatii. Iesirea in strada a 100 sau 2000 de persoane nemultumite de clasa politica nu inseamna ca acestia vor cere doar salarii sau pensii mai mari fara sa caute un loc de munca, asa cum nici alegerea de a nu iesi in strada nu inseamna lipsa de solidaritate sau nesimtire.

Vorbim de reactii ale unor oameni care vor sa traga la raspundere clasa politica din diferite motive, dar si de o alta parte a populatiei care e multumita sau care nu considera ca asta este cea mai buna solutie.

Guest Post: “De ce am trait eu protestele”

Autor: Ioana Zvac, 23 de ani, student.

“Doar daca ai numara articolele despre proteste dupa un Google search, ai ajunge la un numar de peste 1000 de martori. Punandu-i in calcul si pe cei, numerosi de altfel, batrani si angajati ai statului care si-au strigat la union nemultumirile zilele trecute, numarul estimat de protestatari sare cu mult de cifrele  vehiculate in presa.

Din fericire, insa, eu nu sunt nevoita sa fac asemenea adunari. Iar asta, domnilor, este principala mea satisfactie in urma participarii active la proteste. Nu trebuie sa ma incred nici in statisticile MAI-ului, nici in titlurile partinitoare ale unor stiri de pe posturile noastre de televiziune.  Si, mai ales, nu sunt nevoita sa-mi controlez discursul, sa-mi retin opinia sau sa-mi agasez prietenii cu apasatoarea intrebare “Da’ pentru ce au iesit, dom’le, aia, pentru ce?”

Dimpotriva, eu stiu ca, duminica seara, numarul de protestatari adunati s-a ridicat peste 3000. Numarandu-i si pe cei care au plecat inainte de ora 8-9, dar si pe cei mai putin energici, care au sustinut doar din masini, fiind in trecere pe la Universitate, stiu ca bucurestenii care s-au manifestat fata de cauza protestului depaseste minciuna MAI-ului si a televiziunilor totodata, cu o valoare de ceva ori mai mare.  Stiu ca cei care au aruncat cu pietre nu erau doar suporteri, dar si studenti, profesori si alti tineri muncitori, onesti, determinati de aceeasi manie impotriva celor care trebuie sa ii reprezinte si sa ii apere.

Eu stiu de ce am iesit si imi e de ajuns, pentru ca am descoperit la Universitate oameni care sunt de acord cu mine. Am ramas si pentru toate feeling-urile pe care le-am incercat zilele astea: de la nemultumire pana la indignare si apoi, intr-un spectru un pic mai deosebit, la frica. Mi-am dat seama ce inseamna sa treci intr-o secunda de la senzatia de siguranta langa un jandarm la o combinatie de frica si dispret fata de acelasi si cum este sa ai incredere in cei care protesteaza langa tine si, in minutul urmator, sa fii precaut langa cine te asezi in multime. De mentionat e si satisfactia pe care am avut-o cand Arafat s-a intors de unde plecase, dar si cum mi se inrosesc ochii cand aud ca demisia lor a fost cauzata de “informarea defectuoasa” de care au avut parte Presedintele si Primul-Ministru.

Cat despre motivul care m-a adus, in primul rand, la Universitate, ma feresc sa il exprim explicit. Ma abtin din cauza ca imi doresc ca, manati de apasatoarea intrebare, sa va petreceti si voi cateva minute la Universitate si sa simtiti voi daca si in ce fel ati empatiza cu aceasta miscare. Iar daca nu empatizati in niciun fel, mi-as dori ca seara sa va fi format propria opinie coerenta si nu un cliseu desprins de pe canalele media subiective.”