Poveste de iarna cu huni

A fost o data o cutie mare si verde. Avea un capac frumos, cu multe desene colorate. In aceasta cutie, salasluiau de regula 2 seturi mari de lego. Intr-o buna zi, pe cand tati si tataie se aflau in bucatarie, apare ca din senin  copilul balai pe nume Edi, aducand anevoie cutia cea mare si plina de piese lego in brate. Cu o sclipire jucausa in ochi, rastoarna cutia in mijlocul bucatariei cat ai zice peste, surprinzand pe toata lumea. Vadit mirat, tati il roaga sa le stranga. Replica hunului blond cu ochii albastri soseste fara intarziere: „nu beau! = nu vreau!” In aceeasi clipa, tati se decide ca e momentul pentru morala: ii spune sa le stranga, altfel nu o sa le mai gaseasca pe toate cand va dori sa se joace, altfel nici tati n-o sa-l mai ajute nu stiu cand etc etc. Edi il asculta cu ochi mari. Dupa discursul lui tati, dispare in sufragerie. Se-ntoarce rapid cu fratica de gat, la propriu, pe care-l pune sa stranga piesele de lego. Robi, nestiind ce l-a lovit, se apuca si strange constiincios jucariile pana la final. Cei doi adulti radeau pe sub mustati.

Si-am incalecat pe o piesa de lego rosie si v-am spus cea mai recenta şotie.

PS: n-am fost martora la tarasenie, asadar nu bag mana in foc ca tati a nimerit corect personajele. De regula Robi e cel care imprastie cu o deosebita placere piesele de lego pe gresie si pe parchet, iar Edi ma ajuta mereu la strans.