Si daca plec….

…tu cui ramai, draga blog? Sa fii cuminte anyway, caci ma intorc eu candva.

Si daca blogul asta are cititori, sa stiti ca e posibil sa plec si nu stiu cand ma intorc. Toate bune tuturor!

Sa-l ajutam pe Tudor!

Am preluat de la Zoozie si va rog si eu la randul meu: dati mai departe, ajutati-l pe Tudor!

M-au trecut fiorii cand am citit, mi-am amintit de Viena si de vizita pe care e f posibil s-o facem si noi acolo, tot la doctor, tot pentru operatie, brr….

http://viataluitudor.blogspot.com  

Desenam

Da, si nu-mi vine sa cred. Era evident ca vom ajunge si in punctul asta, dar acum, ca a venit, dupa ce deja ma resemnasem ca va veni tarziu rau si nu ma mai intrebam nici macar cand, momentul m-a luat prin surprindere in mod placut.

Mai mult decat ca desenam, hunii ma lasa sa le arat cum sa tina creionul corect in mana, ma pun sa le desenez eu diverse si apoi sa le arat, tinand cu mana mea mana lor si creionul deopotriva. E minunat sentimentul, mi se pare ca am copii mari, pe care maine ii voi invata sa faca bastonase si poimaine… ii voi felicita pentru absolvirea facultatii. Si surpinzator in acelasi timp, pentru ca de regula le fac ei singuri pe toate, nu accepta ajutor decat in ultima instanta, daca nu le iese deloc pe cont propriu. Si sa fim seriosi, de mazgalit pot singuri inca de pe la vreun an.

Astept cu mare nerabdare si urmatoarele etape:

• timpul lui “de ce?” (de care suntem f aproape).
• vremea negocierilor .
• activitati de tip home/hand made si lucru manual, aici un site f util – acum ma aflu in stadiul in care adun materiale necesare: hartie colorata, lipici solid, cartoane colorate, rigla, perforator cu model, foarfeca cu model, frunze, castane, ghinde, ace de pin si conuri de brad, daca vor fi aparut :).
• momentele in care, seara de seara, eu o sa ma cuibaresc, nestingherita, cumva, intre paturile lor mici si verzi, cu hunii de-o parte si de alta, citindu-le povesti la lumina cea verde (cum altfel?) a lampii cu buburuza.

Promit sa vin si cu poze curand.

 

 

Progrese si schimbari

Observ progrese in ultima vreme, semnificative, de la evolutie in limbaj, pana la transformari cognitive relevante. Notez aici si acum ce-mi amintesc rapid, intrucat mi-e mult mai usor asa, decat sa le scriu de mana. Si nu vreau sa uit nimic.

Progresele, 3 ani si o luna, fix azi

• Limbaj: hunii fac din ce in ce mai multe propozitii si pronunta cuvintele din ce in ce mai clar si corect. Cuvinte noi achizitioneaza zilnic. Multe, retepate la nesfarsit .
• Hunii se joaca din ce in ce mai frumos impreuna, inventeaza jocuri din ce in ce mai complexe. Despre asta intr-un post viitor, mai pe larg, poate si-un filmulet.
• Sunt din ce in ce mai independenti, lucru care-mi pune serios rabdarea la incercare, dar e un progres semnificativ: papa din ce in ce mai bine singuri, se spala singuri, (nu doar pe maini, ci si la baie si pe dinti), se imbraca/dezbraca singuri, se incalta/descalta singuri, incaltari sau ciorapi, isi pun pampersul singuri, pun rufe la spalat, schimba sau ajuta la schimbat lenjeria, incuie usa cu cheia singuri, deschid portiera la masina singuri. Nu va imaginati ca le ies perfecte toate si din prima, mai necesita ajutor, dar nicicum nu-l accepta initiat de mine, ci doar daca-l cer ei, dupa incercari nereusite pe cont propriu de a rezolva problema. Doar sa doarma singuri nu vor!
• Incep sa inteleaga diferenta dintre cuminte/neascultator (dau vina unul pe altul cand stiu ca au facut o nazdravanie si se parasc:))
• Dovedesc empatie/intelegere/generozitate fata de ceilalti, in special fata de copii – aseara povesteam impreuna cum, in preajma Craciunului, o sa strangem o punga mare de jucarii cu care ei nu se mai joaca, o sa le spalam si o sa le punem baterii noi, daca e cazul, apoi o sa le dam copilasilor care nu au bani sa-si cumpere jucarii. Au ascultat cu atentie si de atunci tot repeta: “a caciun”, “a caciun”, “a copii”, “cado”.
• Isi manifesta si mai vehement neplacerea fata de ceva ce nu vor sa faca, exemplu, daca il rog sa mearga la nani pe Edi sa zicem, il trimite pe fratica: “Nu eu, Obert!”
• Au inceput sa-l spuna si pe ‘da’, de cele mai multe ori dand afirmativ si din cap si afisand un zambet gales 
• Incep sa inteleaga care e ‘stanga’ si care e ‘dreapta’.
• Pricep notiunile de “maine”, “mai tarziu” si “rabdare”
• Incep sa descopere umorul, glumele si reclamele TV pe care le repeta sau in functie de care se bucura, in special daca gasesc in ele elemente commune si dragi lor: ciocolata, biscuiti, iaurt, lapte, jucarii
• Le place sa fie utili si sa fie de ajutor parintilor, sa le faca pe plac, si-n general sa faca pe plac persoanelor dragi lor (hunii merg la olita dimineata pentru ca asa fac si la cresa, cu “Damna” si pentru ca mai apoi sa ii povestim si ei cum facem si acasa – ei au zis asta, nu eu)
• Progrese privind puzzle – acum lucram la 2 puzzles de podea, cu Cars, evident!, de vreo 20 de piese. Pana acum am facut numai puzzle din lemn, de maximum 10 piese, cu maner ajutator de prindere sau iesite in relief cu acelasi scop, dar deja acestea din urma sunt prea simple pentru ei
• Inteleg ca poti achizitiona produse cu bani
• Pricep diferenta dintre cald si rece – am exersat, la initiativa lor, la baie, la robinet
• Inteleg cum e cu posesia lucrurilor din jur: masina este a mea, suc vreau si eu, lapte vreau si eu, mama este a mea…
• Nu mai adorm leganati, din proprie initiativa! Ura!

Schimbarile

Ar fi ideal sa renuntam la:

• biberonul de noapte – Edi are deja o carie, de biberonL. Mai mult decat atat, ar fi indicat sa renuntam la biberon de tot. Deja beau din canuta si/sau sticle cu tzutzuroi, dar seara si noaptea, nu… poate, o data cu asta, vom putea dormi nopti cu ore ceva mai legate intre ele.
• adormitul in patul nostru de adulti. La pranz s-a rezolvat, gratie noilor pilote si lenjerii, vor in patul lor singuri, insa seara nimic nu-i atrage acolo. Intre noi fie vorba insa, asta nu e ceva ce ma deranjeaza prea tare, doar ca se cam lungeste treaba cu adormitul, caci se iau cu joaca pana dupa ora 23.00 si asta nu mi se pare chiar ok, avand in vedere ca trezirea are loc la ora 07.00.
• O data cu renuntarea la biberonul de noapte, o sa putem incepe sa renuntam si la pampersul de somn si o sa definitivam treaba cu olita.

Observ mai multe bullets la progrese decat la schimbari, e de bine!

Ritualul de seara

Noi n-avem de-asta. Avem ceva, dar e altceva, cum ar spune reclama. Avem ochi, si gura, si obraji, si gura, si par, si ceafa, si tatze, si burtica, si fund, si maini, si picioare, si ochi, si gura, si gat… Si eu si tati si hunii. Si trebuie musai sa ne reamintim asta in fiecare seara, cu exemplificare cu tot.

Si mai avem un ceas la capul patului din sufragerie, mare, cu cifre luminate puternic. Si cum tocmai ce suntem in plin proces de invatare a cifrelor, trebuie sa exemplificam si sa ne jucam si cu ceasul.

Si dupa caz, avem paturica. Sau Tigrila. Sau fotoliu. Sau ciorapi. Cu care ne jucam pana ne plictisim, cand adormim care incotro, claie peste gramada, si de cele mai multe ori, eu si tati inaintea lor…

Caz aparte: cand se opreste curentul, cum a fost aseara. Vreo 20 de minute mi-au aratat hunii ca nu mai merge ceasul, nici televizorul, intrucat ledul cel rosu nu mai era aprins, cum nici de pe hol nu mai vine nicio lumina, dar cum pe pereti sunt ceva urme albicioase, de la masinile sau becurile de afara: “Nu mai e ‘umina! A sticat! A opit-o! A teminat! Nu mai mege ceasu’! Nu mai e, mami, becu’! Altu’, mami? Altu’? Altu’ becu’? Nu mai mege, miine mege! Aisi nu, miine!” Let me know daca aveti nevoie de traducere .

Surpriza totala a fost cand a repornit curentul, si o data cu el, cele 2 ceasuri electronice, unul din sufragerie si unul din dormitor, care au inceput sa cante care mai de care pe limba lui, si bonus: lumina din sufragerie care s-a aprins deranjand deopotriva 4 perechi de ochi… deh, lustra de fitze ne-a trebuit!

Episodul ne-a facut pe toti sa uitam de somn, care a venit greu, dupa lupte seculare, in jur de 23.00. Dar las’, ca ne facem noi mari.

In fiecare zi

In fiecare zi, ne batem joc

De pasari, de iubire si de mare,

Si nu bagam de seama ca, in loc,

Ramine un desert de disperare.

 

Ne invadeaza lenea unui vis

Pe care-l anulam cu-o sovaire;

Ne reculegem intr-un cerc inchis

Ce nu permite ochilor s-admire.

 

Ne rasucim pe-un asternut posac,

Insingurati în doi, din lasitate,

Mintindu-ne cu guri care prefac

In zgura sarutarile uzate;

 

Ne pomenim prea goi intr-un tirziu,

Pe-o nepermis de joasa treapta trista:

Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu,

Ca sa mai stim ca dragostea exista.

 

In fiecare zi, ne batem joc

De pasari, de iubire si de mare,

Si nu bagam de seama ca, în loc,

Ramine un desert de disperare.

 

PS: imi cer scuze hunilor dragi, daca peste ani vor citi aceste mesaje triste, nu-mi sta in fire, sunt un munte de optimism de regula, dar nu pot scrie acum intr-o nota mai vesela.

Vizitatorii sunt rugati sa primeasca aceleasi scuze.

Luminita de la capatul tunelului

Am vazut-o miercuri, va jur. Si-am alergat spre ea cu disperarea si curiozitatea unui orb ce n-a vazut in viata lui lumina zilei. Am vazut-o crescand o data cu rosul obrajilor mei, pret de cateva ore bune. Am ras impreuna, chiar daca de la distanta. Am adormit cu zambet si speranta in suflet.

Cand m-am trezit joi dimineata, ea era cu mult mai departe. Cu mult mai palida. O vedeam totusi, asa ca am continuat sa merg catre ea, repede, din ce in ce mai repede, fara urma de sovaire. Pana la final de zi a disparut cu totul. Am revazut in schimb cunostinte vechi, prea vechi, intalnite des, prea des, si mult prea recent ca sa-mi fie dor de ele:  Neputinta, Nestiinta si Incertitudinea.

Durerea a venit si ea azi, intr-o zi de vineri, ca-n toate celelelate zile de vineri ale ultimului an. Stateau la taclale impreuna cu toatele. Pareau ca nu vor sa plece din usa tunelului intunecat, pentru a lasa din nou loc, luminitei.

Spre ele inaintez tacut, cu capul plecat de ganduri grele si sufletul incarcat de griji multe. Ma duc spre ele cu resemnare, ca un condamnat la moarte pe ultimul drum. Stiu ca dincolo de ele este Luminita cea calda si stralucitoare. Trebuie s-o gasesc. Trebuie sa merg inainte.

Numai cine e parinte stie

In ultima vreme constat ca ma intreaba tot mai multa lume daca mai pot si cum mai pot sa ma descurc cu job si kids. De parca am job de ieri si kids de alaltaieri. Cred ca iau cu totii in calcul si problemele de sanatate ale sotului si faptul ca-s singura cu hunii de ceva vreme, dar totusi…

Nu-i de mirare ca cei care ma intreaba n-au copii sau a trecut mult prea multa vreme de cand au avut unul in grija. Am pentru toti acelasi raspuns: “N-am de ales! Si-mi place foarte mult! Si nu, nu e chiar asa de greu!”

Chiar nu-mi imaginez cum ar fi sa ajung acasa de la job si sa stau, la fel de bine cum nu pot sa-mi imaginez cum e sa dormi pana spre miezul zilei sau cum e sa pierzi o noapte prin cluburi. Si nici daca ma chinui nu pot sa-mi amintesc cum era inainte sa-i am pe huni, pare ca viata mea a inceput de cand s-au nascut ei. Intr-un fel, chiar asa e, adevarata viata, adevarata provocare, implinirea si fericirea, atunci au inceput sa existe pentru mine, abia dupa ce ei m-au ales pe mine sa le fiu mama.

Cuvinte ca ‘model’ sau ‘mama eroina’ le primesc zilnic. Nimic de zis, imi place, creste pipota, dar sa fim seriosi, nu e nimic eroic in ce fac, am copii si am grija de ei, toate mamele din lume fac asta (sau cel putin asa imi place mie sa cred)… eroi sunt cei care isi dau viata pe campul de lupta, indiferent de bataliile duse. Nu incerc sa intru prea mult in detalii si explicatii, e inutil, nu intelege nimeni din cei vizati mai sus…. Iti trebuie cel putin un copil ca sa pricepi, ca sa intelegi, ca sa apreciezi, ca sa prioritizezi.

E drept ca nu mi-e usor sa nu dorm si totusi sa fiu fresh, sa sar in pozitie de ‘drepti’ la fiecare scancet nocturn al hunilor, sa fac toate treburile gospodaresti, neplacute, dar necesare fir-ar!, sa cumpar lucruri, sa platesc facturi, sa-mi duc copiii in fiecare dimineata la cresa, apoi sa merg la job cat se poate de imbracata si aranjata, sa fac fata provocarilor de acolo, sa ma intorc cu piata facuta si zambetul pe buze seara la huni, sa strang jucarii, sa spal manute si picioare dulci, sa hranesc gurite si mai dulci si incapatanate, sa educ, sa cresc, sa sper, sa iubesc… e drept ca timp pentru mine nu prea mai ramane, e drept ca mananc pe fuga, in picioare, daily, si ca ma intrerup si atunci de zeci de ori, e drept ca de multe ori n-am timp nici sa fac dus sau orice alte chestii normale pe care oamenii ‘normali si fara copii’ le fac, e drept ca n-am mai fost la teatru sau la film de vreo 4 ani si ceva, dar nu e imposibil, si altfel, cum sa ma mentin in forma? Si nimic din toate astea nu mai conteaza, toate palesc, cand intru pe mainile copiilor mei. Caldura, zambetul, inocenta, autenticitatea, simplitatea, adevarul pur, iubirea, implinirea, puterea, rabdarea si viata mea toata, de acolo vin, de la ei. 

Nu, nu-mi doresc nimic altceva. Ba da, poate, sanatate pentru toti si ceva mai mult timp pentru huni. In rest, been there, done that, vorba americanului. Le am pe toate…

Despre compasiune

Am gasit un articol deosebit aici. Nu vreau sa-l comentez prea mult, ocazia cu care a fost scris nu face cinste, din pacate. Insa nici ca putea cineva scrie mai bine despre compasiune.

Imi doresc sa-i pot invata pe huni ce-i compasiunea. Imi doresc sa-i tin departe de mizeria peisajului mediatic romanesc sau sper ca macar pana cresc ei, sa se mai schimbe lucrurile.

Imi doresc ca hunii sa fie toleranti. Si drepti. Imi doresc ca hunii sa fie OAMENI.

Ne facem de cap

In lipsa lui tati, in fiecare seara, UB40, dovada mai jos.

 

Mai mult decat atat, mancam in sufragerie, OMG!